În povestirea „Atingerea sculptorului” (care se citește în circa 10 minute, la o cafea) este vorba despre un sculptor care, după ce află că va rămâne fără vedere, decide să încerce o cale neobișnuită prin care să își salveze arta.
„Atingerea sculptorului”
Autor: Claudiu Neacșu
Cei care admirau capodopera lui Zachary Anderson erau în număr tot mai mare.
– E ceva diferit…, își zise Zachary privind la sculptura din fața sa. Da, Lumen pare să fie cel mai bun nume pe care aș fi putut să i-l dau.
Un ropot de aplauze se auzi de undeva din spatele lui Zachary. Însă sculptorul nu era deloc atent la aplauze. Ele nu-l interesau aproape deloc.
Mateo, un tânăr cu vârsta de treizeci de ani, se apropie cu pași înceți de Zachary, îi puse o mână pe umăr, rămase cu ea acolo, apoi îi spuse:
– Aud și eu încântarea oamenilor. Toată Florența vorbește despre Lumen, creația ta.
– A, da? zise Zachary absent. Eu am lucrat tot timpul sub dogoreala soarelui. Chiar și acum îmi răsună în urechi sunetele ciocanelor. Și totuși, pe măsură ce treceau zilele, nu reușeam să mă folosesc de lumina soarelui. Cred că tu știi mult mai bine decât mine ce înseamnă asta, Mateo.
– Eu încă am aceste mâini, aceste degete și aceste două urechi. Eu și cu tine încă avem un viitor. Dar trebuie să găsim o cale, împreună.
– S-ar putea să ai dreptate. Însă, deocamdată, mă gândesc că nu aș putea suporta să rămân fără darul acesta minunat la vederii.
– Ai creat totuși o operă uimitoare. Lumen, sculptura asta pe care toți o admiră, surprinde așa de bine în ea esența luminii…
– Oh, da, așa e. Și nu știu cât timp voi mai avea pentru a crea ceva precum Lumen…
…
În sfârșit, Zachary se întoarse spre oamenii adunați în spatele său. Le spuse:
– Vă mulțumesc pentru aprecieri și pentru… aplauze. Nu mă așteptam să veniți în număr așa de mare. Iar eu…
Aplauzele izbucniră din nou. Zachary ar fi vrut să mai spună ceva, însă se răzgândi. Printre oamenii adunați, în primele rânduri, el o observase pe Celeste Ramos, o tânără sculptoriță, destul de renumită pentru vârsta ei. Celeste nu aplauda, ci stătea nemișcată, privindu-l cu ochi fierbinți.
Zachary se restrase din fața mulțimii, iar Celeste veni îndată lângă el.
– Nu ai aplaudat, zise Zachary.
Celeste, cu voce calmă și serioasă, spuse:
– Aplauzele sunt pentru cei care nu înțeleg cu adevărat ce înseamnă să creezi. Eu văd dincolo de suprafață, Zachary. Îți înțeleg lupta interioară.
Zachary, privind în jos, spuse:
– Azi m-ai surprins. Ai venit aici, în acest loc. Nu credeam că vei mai face asta, după ce ai refuzat de câteva ori să mă ajuți.
– Acum, zise Celeste, e altceva. În ochii tăi văd o schimbare. Era o vreme în care nu voiai să te adaptezi. Dar acum vrei să înveți. Asta e tot ceea ce contează.
…
Într-o seară târzie, Zachary și Mateo stăteau în atelierul de sculptură, la masă, în fața unei sticle de vin roșu toscan.
– Încă încerc să procesez vestea, spuse Zachary.
– Medicul acela, zise Mateo, oare nu se înșală?
– Este cel mai bun specialist. Mi-a spus că degenerarea vederii mele a progresat rapid. După câteva luni, întunericul va deveni complet, pentru mine. Și cum mă voi descurca fără vedere? Sculptura este arta ochilor și a mâinilor. Fără ochi, sunt pierdut, chiar dacă am mâini.
Mateo gustă din vinul din pahar și zise:
– Sculptura este și arta inimii. Uite, eu mi-am pierdut vederea. Însă am simțul atingerii. Atingerea poate vedea lucruri pe care ochii nu le pot percepe.
– Nu știu ce să spun… Frica parcă mă ține pe loc…
…
După câteva zile, în atelierul lui Zachary veni Everett Johnson. Acesta, zâmbind cu satisfacție, zise:
– Am auzit de problema ta, Zachary. Mda, e foarte trist că se întâmplă asta. Dar poate fi și un semn. Semnul că epoca ta a trecut. Lumea artei nu așteaptă pe nimeni.
– Ești bucuros, nu-i așa? zise Zachary. Mereu ai căutat să profiți de slăbiciunile mele.
– Eu sunt doar un sculptor. Și am spus mereu că eu pot să creez ceva original.
– Ești sculptorul meu rival. De ce nu spui așa? Ei bine, te anunț că nici pe departe nu mi s-a încheiat cariera. Încă am ceva de spus prin arta mea.
– Vom vedea. Sau poate că tu nu vei vedea…
…
Într-o dimineață, Mateo, folosindu-se de un baston, intră în atelierul lui Zachary, zicând:
– Am vorbit cu Celeste. Ea crede că ar trebui să colaborezi cu cineva care să te ghideze în acest nou drum. Îți amintești de Kamila Campbell?
– Kamila?… zise Zachary. Ea nu e cumva critic de artă?
– Da, da, e critic de artă. Este renumită pentru perspectivele ei inovatoare asupra artei. Vestea bună este că ea a acceptat să vină să vadă lucrările tale.
– Și cum ar putea ea să ne ajute?
– Este posibil orice. Ea ar putea să vadă ceea ce încă noi nu putem să vedem.
…
Kamila Campbell păși în atelierul lui Zachary, emanând o energie electrizantă. Ea examină fiecare sculptură, fiecare schiță, cu o atenție meticuloasă, cu ochii ei pătrunzători.
După mai multe minute de tăcere, Kamila zise către Zachary:
– Da, pot să spun că opera ta este impresionantă. Însă a venit timpul să explorezi noi teritorii. Am aflat că îți pierzi vederea. Îmi pare rău pentru asta, însă vreau să știi că nu îți vei pierde și arta. Te vei baza pe alte simțuri. Și vei avea alte perspective.
– Mulțumesc, spuse Zachary. Este drăguț din partea ta că mă încurajezi. Dar cum voi face ceea ce îmi propui tu?
Kamila zâmbi enigmatic și zise:
– Te vei folosi de… atingere și de… colaborare. Celeste a propus ca Mateo să fie mâinile care te ghidează. Iar tu vei fi inima și sufletul din spatele sculpurilor. Totul este ca tu să fii dispus să încerci această cale nouă. Ce spui? Ești dispus să faci asta?
…
Atmosfera care înconjura bucățile din piatră se schimbă, după ce Celeste sosi în atelier, alături de Zachary. Ea începu să dea indicații foarte clare.
– Zachary, trebuie doar să atingi marmura. Vreau să-i simți textura, temperatura, imperfecțiunile.
Mateo, venind și el lângă Zachary, zise:
– Eu îți voi descrie detaliile. Și îți voi ghida mișcările. E un început bun.
Zachary închise ochii. Se gândi la mâinile sigure ale lui Mateo, care urmau să-l ghideze. Simți sub degetele sale marmura rece și și-o imagină ca pe un teren al explorării senzoriale. În mintea sa, fiecare imperfecțiune prindea viață. La fel se întâmpla cu fiecare linie și contur.
– Mateo, zise Zachary cu vocea ușor tremurată, nu sunt sigur dacă denivelarea pe care o simt aici este destul de profundă.
– Este perfectă, răspunse calm Mateo. Continuă tot așa! Intuiția ta a fost mereu formidabilă.
…
Într-o după-amiază, în timp ce soarele arunca umbre lungi pe străzile pietruite ale Florenței, Kamila reveni pentru a vedea progresul lui Zachary. Ea privi la sculptura care prindea formă, cu atenție, fără să se grăbească deloc.
– A meritat efortul, zise Kamila. Eu văd aici artă în forma cea mai pură. Atingerea a doi sculptori a creat ceva unic. Da, lumea trebuie să vadă asta. Este o operă creată prin simțuri și colaborare.
…
În primele zile ale toamnei, sculptura numită Metamorfoză începea să prindă forma finală.
Zachary, atingând ușor suprafața marmurei, îi zise lui Mateo:
– Simți și tu cum marmura asta capătă viață?
– Desigur, zise Mateo. E ca și cum fiecare atingere a noastră adaugă câte o parte din sufletul nostru în această sculptură. Fiecare linie, fiecare curbă, toate par să se potrivească perfect.
– Crezi că ea… va transmite ce ne dorim?
– Da, cred asta. Împreună am pus suflet și pasiune în fiecare detaliu. Oamenii vor simți asta.
…
Kamila, zâmbind larg, intră în atelier și zise către Zachary și Mateo, care erau concentrați la unele detalii fine ale sculpturii:
– Am vești bune! V-am înscris la concursul de sculptură din Florența. Pe cei din juriu i-a impresionat conceptul vostru. Și da, au acceptat să participați.
– Dar, zise emoționat Zachary, sculptura încă nu e gata.
– Veți avea suficient timp, zise Kamila. Concursul este peste o lună. Voi doi trebuie doar să continuați să faceți exact ceea ce ați făcut până acum.
…
Everett se apropie de grupul de colecționari de artă. Cu un zâmbet șiret, îi spuse primul colecționar:
– Ai văzut noua lucrare a lui Zachary? Se numește Metamorfoză.
– Da. Este impresionantă. Cu adevărat uluitoare.
– Corect. Și totuși, eu mă gândesc cum reușește el să creeze o sculptură atât de complexă fără să o vadă așa cum ar trebui. Te-ai gândit la asta?
– Ce vrei să spui? Nu prea înțeleg…
– Ei bine, am auzit niște zvonuri… Nu vreau să arunc acuzații, dar unii spun că Zachary ar putea folosi idei ale altor artiști. Știi și tu cum e. Dacă nu vezi prea bine, nu trebuie să te bazezi pe alții.
– Vrei să spui că Zachary a plagiat?
– Eu nu aș spune asta chiar așa, direct. Spun doar că trebuie să fim toți foarte atenți. Poate că nu totul este atât de autentic pe cât pare. Dorința mea este să protejez integritatea artei. Întotdeauna e bine să ne asigurăm că artiștii pe care îi susținem sunt onești și autentici.
…
În mijlocul atelierului, Mateo zise cu nervozitate în glas:
– Ați aflat ce face Everett? Răspândește zvonuri oribile despre lucrarea noastră.
Kamila, indignată, zise către Zachary:
– Dar cum poate cineva să facă așa ceva? E clar că Everett vrea să-ți distrugă reputația.
– Știu, zise Zachary cu tristețe. Galeriile nu mai sunt interesate să expună lucrările mele. E ca și cum întreaga lume se întoarce împotriva mea.
– Dar, zise Mateo, nu putem să-l lăsăm pe Everett să distrugă tot ce-am realizat. Trebuie să facem ceva!
– Exact, zise Kamilla. Vom organiza o demonstrație publică, să vadă toți cum lucrăm împreună. Vom invita toți criticii și colecționarii importanți. Le vom arăta procesul nostru de creație. Nimeni nu va mai putea să nege autenticitatea ta, Zachary.
…
Fiecare colț al atelierului era plin de sculpturi neterminate și bucăți de marmură risipite peste tot.
Zachary, concentrat, încerca să își mențină controlul asupra daltei.
– Mateo, trebuie să facem cât mai repede ultimele ajustări. Timpul e împotriva noastră.
– Încă puțin…, zise Mateo.
Zachary ridică dalta, dar, într-o secundă de neatenție, dalta alunecă și…
– Ahhh! țipă Mateo.
Zachary, speriat, văzu tăietura adâncă apărută pe brațul lui Mateo. Lăsă dalta jos și spuse:
– Mateo, îmi pare foarte rău! N-am vrut…
Strângând din dinți, Mateo zise:
– E doar o zgârietură. Va trece. Nu-ți face griji. O bandajăm și ne continuăm lucrul. Știi bine că trebuie să terminăm noua sculptură. Acum avem șansa de a arăta lumii ce înseamnă adevărata artă.
…
Criticii de artă și colecționarii care se adunaseră în piața centrală din Florența erau nerăbdători să asiste la demonstrația publică a lui Zachary și Mateo.
Pe platforma pe care se afla blocul de marmură erau îndreptate câteva lumini.
Zachary, concentrat și determinat, îi șopti lui Mateo:
– Ești pregătit?
– Da, zise Mateo. Hai să le arătăm ce putem să facem!
Zachary și Mateo se apropiară de marmură. Mulțimea deveni tăcută. Toți urmăreau cu mare atenție mișcările celor doi. Zachary ridică dalta, iar Mateo își așază mâinile pe ale lui, ghidându-l cu delicatețe.
Unul dintre critici, uimit, spuse către un alt critic aflat alături:
– Uită-te cum lucrează împreună! Pare că cei doi sunt o singură persoană.
– Da, e incredibil. Nu am mai văzut niciodată așa ceva.
Mișcările lui Zachary și Mateo erau perfect sincronizate. Fiecare lovitură de daltă era precisă. Fiecare atingere a marmurei era plină de pasiune și încredere.
– Acum, încet, zise Mateo. Urmăm linia care se curbează aici…
– Da, zise Zachary. Păstrăm aceeași presiune…
Un alt critic zise către colecționarul aflat lângă el:
– Aici este o adevărată poezie în mișcare.
– Este uimitoare colaborarea asta, zise colecționarul. Să creezi ceva așa de frumos, fără să te folosești de ochi…
…
După lovitura finală de daltă, sculptura numită Renașterea își dezvălui forma finală.
Aplauze furtunoase izbucniră din mulțime.
Zachary și Mateo, respirând ușurați și fericiți, se îmbrățișară.
– Am reușit, Mateo! zise Zachary cu lacrimi în ochi.
– Da! zise Mateo. Noi doi tocmai am demonstrat ce înseamnă arta și prietenia.
…
Pe podiumul Galeriei de Artă din Florența, sculptura Renașterea strălucea într-o lumină orbitoare, captivând privirile tuturor.
Prezentatorul vorbi la microfon:
– Doamnelor și domnilor, a venit momentul pe care l-ați așteptat. Anunțăm câștigătorul concursului de sculptură. Anul acesta, premiul pentru cea mai bună sculptură merge către… Renașterea, de Zachary Anderson și Mateo Rogers! Este o lucrare de artă realizată foarte rapid, dar într-un mod cu totul neobișnuit.
În timp ce Zachary și Mateo urcau pe podium pentru a primi premiul, Everett Johnson stătea într-un colț al sălii, cu o expresie de frustrare pe față.
Câteva momente mai târziu, cei din public se adunaseră în jurul lui Zachary și Mateo, copleșindu-i cu felicitări și dovezi de admirație. Zachary spuse către toți:
– Vă mulțumim! Eu și Mateo am reușit ceva foarte important. Noi doi am demonstrat că niciun obstacol nu poate să limiteze arta adevărată. A trebuit să depășim o provocare. Și iată, noi am creat ceva cu totul special.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
