De ce trebuie să fie așa? De ce unii oameni se nasc într-un mediu defavorizat, unde se luptă toată viața să ajungă la linia de start, doar pentru a descoperi că alții au deja victoriile bifate pentru ei? De ce pare că o viață decentă, o viață care merită trăită, este o loterie, o oportunitate acordată doar celor suficient de speciali încât să fie norocoși sau excepțional de talentați și harnici? Este timpul să schimbăm regulile jocului. Este timpul să recunoaștem că a fi bogat, în sensul cel mai uman și mai larg al cuvântului, nu este nici o oportunitate excepțională, nici o recompensă, ci pur și simplu un drept. Un drept care aparține tuturor oamenilor. Tuturor oamenilor.
Există o diferență între „drept” și un alt… „drept”. Nu mă refer la un drept sancționat pe o hârtie plictisitoare, care este greu de recunoscut în realitate. Mă refer la un drept pe care îl avem cu toții ca revendicări morale și logice în fața societății. De ce? Pentru că aparținem acesteia. Mai mult, o susținem. Oricine lucrează, fie că este medic, specialist IT, șofer de autobuz sau măturător de străzi, contribuie cu o cărămidă la fundația comună. Fără acea cărămidă, totul se prăbușește. Deci, dacă noi contribuim la crearea bogăției colective, de ce ar trebui ca o mică parte să beneficieze exponențial?
Și, apropo, să fim clari în privința a ceea ce înțelegem prin „prosperitate”. Nu vorbim despre mega-iahturi și palate. Vorbim despre ceva mult mai pragmatic și mai simplu: să nu ai dureri de stomac din cauza fricii atunci când copilul tău se îmbolnăvește, știind că ai un spital decent unde să-l duci, să nu-ți cadă acoperișul în cap, să ai un loc de muncă la care nu mori de oboseală, dar care îți permite măcar să pui niște bani deoparte pentru zile negre și, cel mai important în zilele noastre, un loc de muncă unde îți poți valorifica potențialul. O persoană prosperă este o persoană care are libertatea de a alege, de a învăța, de a crește. Dacă vrei să ai cetățeni activi, creativi și morali, trebuie mai întâi să le satisfaci nevoile de bază. Nu poți cere cuiva să fie cea mai bună versiune a sa când se luptă să supraviețuiască.
Contractul social există astăzi deoarece presupunem că resursele sunt limitate și că cel mai eficient mod de a le distribui este prin competiție. Cu toate acestea, în general, competițiile devin trucate. Unui participant i se dă o bicicletă electrică, iar altuia i se dă o cursă pe jos prin noroi. Există inegalitate între participanți, ceea ce nu ar trebui să fie cazul, deoarece este artificială. Noi, oamenii, creăm barierele. Faptul că în cartierele sărace nu există educație de calitate. Faptul că oamenii moștenesc datorii sau traume intergeneraționale. Faptul că hoții fură bunuri publice. Acestea nu sunt legi naturale, ci aranjamente sociale. Dacă există aranjamente sociale, le putem elimina.
Nu este o chestiune de compasiune și caritate ca toți să aibă acces la prosperitate, ci mai degrabă o chestiune de pragmatism rece. O populație care se chinuie, nesănătoasă și needucată, este o populație neproductivă și costisitoare. Dacă unii copii nu își pot permite medicamente preventive, sistemul de asigurări de sănătate va plăti ulterior milioane în plus pentru îngrijiri de urgență. Dacă unii copii nu pot beneficia de o educație decentă, forța de muncă viitoare va fi mai puțin eficientă și inovatoare. Dacă oamenii nu își permit să plătească pentru produse și servicii, economia națională stagnează. Astfel, prosperitatea pentru toți nu este o cheltuială, ci mai degrabă cel mai mare randament posibil al investiției.
Desigur, o astfel de ideologie necesită o transformare drastică a mentalității. Să trecem de la teama de „epuizare” la conștientizarea faptului că putem genera suficient. Cu tehnologia existentă astăzi, cu robotica, cu ceea ce știm despre producția de energie, agricultură și comunicații, nu mai există niciun motiv rațional pentru ca oamenii să sufere de foame sau să nu aibă apă potabilă. Nu e o problemă de capacitate în a produce ce e necesar, ci o problemă de dorință de a distribui și crea sisteme care să-i includă pe toți, în loc să-i marginalizeze.
Iar recunoașterea dreptului la prosperitate înseamnă protejarea acestei garanții fundamentale. Fie că este vorba de un venit minim garantat sau de servicii publice de bază garantate pentru toți, precum sănătatea, educația și locuința, nu este o invitație la lene. Dimpotrivă, este o invitație la libertate. Când nu trebuie să-ți faci griji pentru următoarea masă, poți să te gândești la ceea ce poți aduce tu în plus: artă, știință, comunitate. Oamenii nu sunt leneși. Le place să creeze, le place să se simtă necesari, le place progresul. Dacă le oferim oamenilor fundamentul de care au nevoie, ei vor construi restul pentru ei înșiși.
Schimbarea nu va fi însă ușoară. Va exista o mare rezistență din partea celor care beneficiază cel mai mult de statu quo. Dar, ca orice mare tranziție justă din istorie, de la abolirea sclaviei la votul universal și drepturile civile, totul începe cu recunoașterea unui principiu moral absolut, și anume că oamenii sunt oameni și sunt egali și, prin urmare, dacă suntem egali în demnitate și personalitate, atunci trebuie să fim egali și în ceea ce privește șansele de a avea siguranță pentru progresul în viață. Dar nu este o chestiune de oportunitate. Este timpul să încetăm să ne mai întrebăm dacă putem fi prosperi și să recunoaștem în schimb că acesta este dreptul nostru. Prosperitatea nu este o medalie de aur olimpică. Este aerul pe care îl respirăm. Este ceea ce este mai bun pentru specia umană în ansamblu și, fără ea, ne vom teme de viitor, în loc să-l întâmpinăm cu bucurie.
Autor: Claudiu Neacșu
