În povestirea „Amintiri șterse” (care se citește în circa 10 minute, într-o pauză de cafea) este vorba despre un fotograf care cumpără un aparat de fotografiat capabil să șteargă amintirile celor captați în imagini.
„Amintiri șterse”
Autor: Claudiu Neacșu
Mark Reed privi cu melancolie la fotografia alb-negru, atârnată pe peretele biroului său destul de modest. În fotografie putea fi văzută piața centrală a orașului, într-un moment obișnuit al zilei. Mark însă știa că, în spatele acelei imagini, se află o poveste cu semnificații foarte importante, o poveste care reprezenta munca lui de fotograf.
Dorința lui Mark era să se diferențieze de ceilalți fotografi din oraș. El căuta să surprindă ceva mai emoționant, ceva care să-i surprindă pe privitori, ceva care să-l scoată din mulțime. Și nu reușea să găsească acea scânteie de inspirație salvatoare, cu toate că făcea eforturi în acest sens.
…
Într-o dimineață rece și ploioasă, Mark porni la o plimbare pe străzile înguste ale orașului, fără un scop precis. Ajunse într-o zonă cu o piață în care erau expuse la vânzare tot felul de obiecte vechi și aparent lipsite de importanță. Cu toate că zgomotul vocilor din acea piață putea fi deranjant pentru cineva obișnuit cu liniștea, Mark, spre propria lui mirare, se simți destul de relaxat. Se opri în fața unui stand înghesuit într-un colț al pieței, unde se aflau mai multe obiecte prăfuite și atinse de aripa timpului.
Mark era gata să se îndepărteze de acel stand, când, deodată, un aparat foto vechi îi atrase atenția. Era un aparat cu linii clasice și învăluit parcă într-un aer misterios.
Vânzătorul, un bătrân cu priviri destul de agere pentru vârsta lui, observă că Mark zăbovea în fața standului, așa că spuse:
– Te interesează aparatul ăsta de fotografiat?
Mark luă într-o mână aparatul foto și zise:
– Da. Însă aș vrea să știu cât costă. E cam greu aparatul, mai greu decât mă așteptam.
– Cam asta voiam să spun și eu. Tu nu ții acum în mână un simplu aparat de fotografiat. El are în spate un trecut și o poveste.
Mark zâmbi, gândindu-se că bătrânul acela încearcă să ridice prețul aparatului foto.
– Și totuși, cât costă aparatul ăsta?
– Uite, pentru tine am un preț corect. Cincizeci de dolari.
Lui Mark i se păru rezonabil acest preț. Fără ezitare, el scoase din buzunar portofelul și îi dădu bătrânului suma cerută. Bătrânul, apoi, îi înmână lui Mark aparatul foto, dar cu gesturi aproape ceremonioase, de parcă acel aparat de fotografiat ar fi fost cel mai prețios obiect din lume.
…
După ce ajunse în apartamentul său, Mark nu mai pierdu timpul și începu să folosească aparatul foto pe care îl cumpărase. Și, spre plăcuta lui surpriză, constată că inspirația îi revenise. Întotdeauna găsea câte ceva esențial pe care să-l capteze în imagine.
A doua zi, la o cafenea din centrul orașului, Mark se întâlni cu Harrison Davis, prietenul său.
– Fotografiile alea, zise Harrison, sunt fenomenale. Însă voiam să te întreb ceva. Ne-am întâlnit cumva și ieri?
– Sigur că da, zise mirat Mark. Ieri te-am fotografiat.
– Interesant…, zise Harrison confuz. Nu-mi amintesc detalii despre întâlnirea aia. E ciudat, nu-i așa? Nu știu, poate că am băut prea multă cafea. Sau poate că nu am dormit bine.
Cuvintele lui Harrison stârniră un fior rece prin coloana vertebrală a lui Mark…
…
În zilele următoare, Mark deveni tot mai neliniștit. Deși i se părea ceva absurd, el se gândea tot mai des la posibilitatea ca fiecare fotografie pe care o făcea cu noua cameră să ceară un anumit preț. Iar acest preț consta tocmai în… amintirile celor care erau prinși în fotografii. Iar acel bătrân din piață părea că știe el ceva despre aparatul de fotografiat…
Într-o seară, stând pe canapea, Mark se gândi mai mult la ceea ce îi spusese Harrison, în cafeneaua din centrul orașului. Curiozitatea cu privire la posibilitatea aceea cu amintirile devenea tot mai mare.
Până la urmă, Mark se hotărî și îl sună pe Harrison.
– Hei, prietene, zise Mark, vreau să mă ajuți cu ceva. Ai putea să vii mâine la mine acasă?
– Sigur că da. Dar ce s-a întâmplat?
– Încă nu știu sigur… Vreau să facem un experiment. Te aștept în studio.
…
A doua zi, în mijlocul studioului său, Mark îl aștepta pe Harrison, cu aparatul foto pregătit.
Harrison, vizibil intrigat, se așeză pe un scaun și zise:
– În regulă. Iată că am ajuns. Spuneai că vrei să facem un experiment.
– Da, spuse Mark. Un experiment.
După ce duse aparatul foto în dreptul ochilor, Mark spuse către Harrison:
– Te rog să stai nemișcat o clipă.
Mark apăsă declanșatorul. Sunetul subtil al obturatorului străpunse tăcerea din studio.
Harrison, încă mirat, zise:
– Iar acum îmi explici care e experimentul?
Mark zise:
– Așteaptă câteva momente. Voi vedea îndată dacă este corectă teoria mea.
După mai multe clipe de liniște, Mark zise:
– Harrison, vreau să-mi spui pentru ce ai venit azi aici.
După ce își ridică sprâncenele, Harrison zise:
– Eu am venit aici pentru… Uh… Stai să-mi amintesc… Am venit aici pentru…
– Hai, zise Mark. Îți amintești sau nu?
– Păi…, eu… nu reușesc să-mi amintesc…
Mark își simți stomacul strângându-se.
– Deci e adevărat… Harrison, îmi pare rău. Am avut o bănuială și… se pare că am avut dreptate. Aparatul foto pe care îl vezi acum șterge amintirile oamenilor.
– Mark, despre ce aparat foto vorbești?
Cutremurat, Mark se gândi că Harrison uitase și discuția de mai devreme, nu doar scopul pentru care venise aici.
…
După ce Harrison plecă din studio, Mark, tot mai neliniștit, se întâlni cu Sloane, o prietenă de-a lui, într-o cafenea.
– Sloane, trebuie să-ți spun ceva. Recent eu am cumpărat o cameră foto mai ciudată. Oamenii pe care îi fotografiez își pierd amintirile din ultimele 24 de ore.
– Mark, spuse Sloane, așa ceva e imposibil. Eu cred că lucrezi prea mult. Ai nevoie de o pauză.
– Ohh…, știu că pare o nebunie, însă eu am testat cu Harrison camera foto. Te rog, trebuie să mă crezi.
– Bine, te cred. Dar să știi că mă sperie chestia asta…
– Da, adevărul e că și pe mine mă sperie.
– Și ce vei face? Nu poți să continui să folosești camera aia foto.
…
Gândurile lui Mark reveneau tot mai des la bătrânul acela din piață, care îi vânduse camera foto. Da, bătrânul acela trebuia să știe mai multe despre obiectul care nu era doar misterios, dar putea fi și periculos.
După mai multe ezitări, Mark se hotărî și merse în piața aceea cu vechituri, ținând în mână camera foto pe care o cumpărase de acolo. El căută timp de câteva minute, însă nu reuși să găsească standul în care îl văzuse prima dată pe bătrân. Standul dispăruse fără să lase nicio urmă.
Mark începu să fie tot mai panicat, când un alt vânzător mai tânăr îl observă și se apropie de el.
– Pe cine cauți? zise vânzătorul.
Mark, încă intrigat, zise:
– În locul ăsta era un bătrân care vindea obiecte vechi. De la el am cumpărat aparatul ăsta de fotografiat. Știi ceva despre el?
Vânzătorul oftă și zise:
– Domnul Blake… El nu stă mereu în piață. Și nu știu prea multe despre el. Nici ceilalți vânzători nu știu. Știm doar că el e cam misterios…
– Totuși, zise Mark, chiar nu știi unde aș putea să-l găsesc?
Vânzătorul se gândi câteva clipe, apoi zise:
– Cred că îmi amintesc ceva… Lângă centrul orașului este Librăria Veche.
– Da, zise Mark, știu locul.
– Ei bine, eu am auzit că bătrânul mai merge uneori acolo.
– Îți mulțumesc! Plec chiar acum la Librăria Veche.
…
Clădirea numită Librăria Veche era masivă și veche, având pereți din cărămidă acoperiți de iederă. Mark intră printre rafturile prăfuite și acoperite cu cărți.
După ce, timp de câteva minute, căută printre rafturi, Mark îl văzu pe bătrân, așezat într-un colț al librăriei, citind o carte groasă, legată în piele.
Mark simți cum începe să îl cuprindă agitația. Făcu eforturi să își controleze emoțiile și se apropie de bătrân.
– Domnule Blake…, spuse încet Mark.
Bătrânul se uită la Mark, părând că nu îl suprinde deloc această vizită.
– Știam că vei veni, zise bătrânul. Tu ești Mark Reed. Hai, așază-te aici.
Mark puse pe o măsuță aparatul foto și zise:
– De la tine vreau să aflu mai multe despre aparatul ăsta de fotografiat. De ce își pierd amintirile oamenii pe care îi fotografiez cu el? Care este secretul lui?
Blake închise cartea din care citea și zise:
– Camera asta foto a fost creată cu un scop. Ea nu captează doar imagini, ci ia o parte din sufletul celui fotografiat.
– Adică amintirile…, zise gânditor Mark.
– Exact. Și, dacă ajunge în mâini greșite, ea poate deveni o… armă foarte periculoasă.
– Dar de ce mi-ai vândut mie camera foto?
– Fiindcă ți-am citit sufletul. Ești un om bun. Tu știi ce înseamnă puterea imaginii. Cu camera asta foto ai putea face lucruri bune.
– Dar cum aș putea face asta?
– Există un om care a aflat de camera asta foto. Numele lui este Donovan Hill. El vrea să controleze din umbră orașul nostru. Și va putea face asta dacă va șterge amintirile oamenilor influenți.
– Hm…, Donovan… Da, știam că el are niște afaceri dubioase. Dar nu m-aș fi gândit că el ar fi capabil de așa ceva. Cum aș putea să-l opresc?
– Trebuie să fii cu un pas înaintea lui, în așa fel încât el să nu poată să îți ia camera foto. Și vei folosi împotriva lui aparatul de fotografiat.
…
După ce noaptea se lăsă peste oraș, Mark porni spre clădirea impunătoare în care își avea biroul Donovan Hill. Pe trotuarul aflat vizavi de această clădire aștepta Alicia Davidson, o jurnalistă pasionată de tehnologie.
Privind cu atenție în jurul ei, Alicia șopti în casca minusculă:
– Sigur vrei să faci asta? Dacă ceva va merge prost…
– Sigur, spuse Mark în casca lui. Trebuie să-l oprim pe Donovan, acum. Nu avem timp să ezităm.
Mark, simțind cum adrenalina îi curge prin vene, pătrunse în clădire. La recepție, la ora aceea, nu se afla nimeni.
După ce traversă un hol tăcut, Mark ajunse la ușa biroului lui Donovan, pe care o deschise cu o mișcare fermă.
Donovan, așezat la biroul său, îl întâmpină cu un zâmbet rece pe Mark.
– Bună seara, domnule Reed! Bănuiam eu că mă vei vizita. Văd că ții o gentuță în mână. Ce ai acolo?
Mark, cu curaj, spuse:
– Obiectul acesta îmi aparține.
– Sigur? zise Donovan. Eu sunt de altă părere. Uite, tu ești un om curajos, dar teribil de naiv. Puterea se află aici, la mine. Tu ai doar un obiect vechi și blestemat.
– Blestemat sau nu, spuse Mark, eu te voi împiedica să manipulezi viețile oamenilor.
Donovan se ridică de la birou și porni spre Mark, amenințător. Însă Mark se mișcă mai rapid decât Donovan și scoase din gentuță aparatul foto. Apăsă declanșatorul. Apoi, în clipa următoare, un flash orbitor umplu camera.
Confuz, Donovan se clătină ușor și își duse mâna la ochi. Cu câteva momente în urmă, el avea privirea plină de aroganță. Însă acum el se uita pierdut în jur, de parcă nu știa unde se află.
– Ce… ce se întâmplă? murmură Donovan.
– Nu mai ai amintiri, zise Mark. Aparatul ăsta ți-a luat puterea.
Uimit de ceea ce se întâmpla, Mark privi la obiectivul camerei foto și, fără să își dea seama, apăsă din nou declanșatorul. Un alt flash orbitor îl învălui.
…
Mark deschise ochii și privi în jur. Nu înțelegea de ce se află aici, în acest birou. Privi la bărbatul dezorientat și care tocmai ieșea pe ușa biroului.
După câteva minute, Alicia intră pe ușă și strigă:
– Mark, ești în regulă? L-ai oprit pe Donovan?
– Pe Donovan? zise nedumerit Mark. Cine e Donovan?
Alicia înțelese imediat ce se întâmplase.
– Ah, deci ai reușit… L-ai oprit pe Donovan. Important e că planul a reușit.
– Ce plan? Nu înțeleg.
– Îți voi povesti eu totul. Dar acum hai să ieșim din clădirea asta. Și dă-mi mie aparatul ăla de fotografiat. E mai bine așa…
…
Oricât de mult se strădui, Mark nu reuși să își amintească ce se întâmplase în acea clădire. El avu însă încredere în fiecare cuvânt pe care Alicia i-l spuse. Și tot încrezător o privi pe ea cum aruncă în râul de la marginea orașului aparatul de fotografiat.
– Gata, spuse Alicia, s-a terminat. A dispărut sursa problemelor.
Câteva zile mai târziu, Mark stătea în apartamentul său, privind o fotografie în care Alicia și Sloane zâmbeau într-un moment de liniște. El nu își amintea acel moment, însă fotografia îl ajuta să se simtă foarte încrezător într-un viitor mai bun.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
