Sărăcia e virtute, dar un tată descoperă că adevărata cruzime e furarea dreptului de a visa la mai mult. Povestirea „Sărăcia și Dorința” se citește între două stații de metrou, timp de circa zece minute.
„Sărăcia și Dorința”
Autor: Claudiu Neacșu
Demarcus Mcbride, un tată și soț devotat care lucra într-o fabrică de reciclare, se întoarse acasă cu mâinile crăpate de frig și de metal. Soarele dispăruse de mult, lăsând în urmă un cer cenușiu, ca hârtia de șmirghel. În curte, copilul lui, Kristian, se juca cu o roată de bicicletă stricată. Băiatul, cu ochii mari ca ai unei fetițe, râdea în tăcere, ca și cum ar fi știut că glasul e lux.
Nina, soția sa, îl așteptă pe prag, cu o pătură pe umeri și cu ochii plini de întrebări pe care nu le rostea. Știa că nu e voie să întrebe. Întrebarea e începutul Dorinței. Iar Dorința e Boală.
– Ai mâncat? întrebă ea, deși știa că nu.
El dădu din cap, apoi se uită la copil. În minte, își imagină o cameră cu pereți albi, o masă de lemn, o carte cu litere mari pe care băiatul să le citească cu voce tare. Apoi, imediat, își lovi ușor tâmpla cu palma. Gândul ăla era o crimă.
Pe ecranul din colțul camerei, Kason Bonner, arhitectul „Programului de Conținut”, vorbea cu vocea lui blândă, care te făcea să vrei să-i dai tot ce ai.
– Sărăcia nu e lipsă, cetățeni. E puritate. Cine visează la apă curentă sau la școli curate nu e rău. E bolnav. Și noi îl vom vindeca.
Demarcus își luă fiul în brațe. Copilul mirosea a fum și a pământ ud. În inima lui, un gând încăpățânat se zbatea:„De ce nu eu? De ce nu el?”
Dar nu spuse nimic. Nici nu gândi prea tare. Doar strânse mai tare. Ca să nu-i scape. Ca să nu i-l ia Programul.
***
Noaptea se lăsă ca o pătură udă peste cartierul de tabere. Kristian tremura pe patul de lemn, cu ochii albi de frică și pielea arsă de febră. Apa din fântână îi lăsase urme verzi pe buze. Demarcus îl luă în brațe și merse. Nu alergă, nu avea unde. Merse cu pasul greu al celui care știe că nu-l așteaptă nimic bun.
Spitalul mirosea a oțet și dispreț. O femeie cu halat alb îi privi actele, apoi pe copil, apoi înapoi la acte. Zise:
– Tratamentul ăsta nu se aplică la categoria voastră. E o risipă de resurse. Fericirea lui vine din acceptare, nu din intervenție.
Demarcus nu răspunse. Știa că orice cuvânt e un pas spre Boala Dorinței. Dar în piept îi bubui ceva, un zgomot surd, ca un cui smuls dintr-un perete vechi.
Acasă, Nina îl așteptă cu ochii goi. Nu mai era resemnarea aceea blândă, de soție model. Era disperare curată, fără podoabe. Se uită la băiatul care gemea în somn și întrebă:
– De ce nu ne lasă să trăim?
Demarcus nu știa. Dar, pentru prima dată, simți că nu mai e vorba de sărăcie. Era vorba de moarte cu acte în regulă. De un sistem care nu doar îți fură viitorul, ci îți îngroapă copilul cu zâmbetul pe buze.
În cap îi răsună vocea lui Kason Bonner: „Fericirea e controlul”. Ba nu. Fericirea e un copil care respiră. Restul e crimă cu hârtii.
El privi fereastra. Afară, un ecran public difuza un spot despre „virtuțile purificării prin lipsă”. Demarcus își strânse pumnii. Obiectivul îi deveni limpede ca sticla spartă: să-l salveze pe Kristian. Chiar dacă trebuia să ardă tot. Chiar dacă trebuia să devină exact ceea ce regimul numea „dușman”.
***
Într-o dimineață fără zori, Demarcus se întoarse cu un pachet ascuns în cămașă. Mirosea a eter și speranță. Fura șuruburi din fabrică, rulmenți, orice se vindea. Schimba metalul cu pastile pe care nu le înțelegea, dar care opreau tremurul lui Kristian. Copilul dormea acum mai liniștit. Doar atât, liniște, nu vindecare.
Supraveghetorul îl prinsese cu mâna în sac. Dar Demarcus fugi. Nu alergă ca un hoț, ci ca un tată. Picioarele îi știau drumul.
Două zile mai târziu, un automobil negru opri în fața casei. Nu sună nimeni. Ușa se deschise singură. Kason Bonner intră cu zâmbetul pe jumătate, ca un preot care aduce iertare, nu judecată.
– Ai făcut ceva frumos pentru fiul tău, spuse el așezându-se fără să fie invitat.
Demarcus nu răspunse. Știa că orice cuvânt e o cursă.
Bonner scoase o cutie mică. Înăuntru, trei pastile albastre.
– Le-am adus eu. Nu sunt pentru vindecare. Sunt pentru pace. Sistemul nu îi pedepsește pe cei care greșesc din iubire. Îi îndreaptă.
Nina privi pastilele ca pe otravă. Kristian, de pe pat, întrebă:
– O să mă fac bine?
Bonner zâmbi larg.
– Binele nu e lipsa bolii, băiete. E lipsa dorinței de mai mult.
Demarcus luă cutia. Îi tremura mâna. Nu de frică. De ură rece.
Bonner plecă așa cum venise, fără zgomot, dar lăsând în urmă o tăcere mai grea decât orice lanț.
În noaptea aceea, Demarcus arsese o pastilă în sobă. Restul le ascunse. Nu le-ar da copilului. Nu voia pace. Voia viață. Și viața, înțelese acum, nu se cere. Se fură. Sau se cucerește.
***
Nina se întoarse acasă cu părul ud și cu ochii goi. Nu plânsese. Nu mai plângea nimeni în Republica Păcii și Prosperității, unde lacrimile erau semn de egoism. Bonner îi spusese că adevărata iubire nu se luptă. Se supune.
Demarcus o așteptă pe prag. Știa că fusese chemată. Știa că nu era o invitație.
– M-au dus într-o cameră cu pereți albi, zise ea fără să-l privească. Au zis că dacă nu te oprești, Kristian o să moară. Nu din boală. Din cauza ta.
El nu răspunse. Își aminti vocea lui Bonner: „Fericirea e lipsa dorinței”. Acum înțelese că nu era o idee. Era o armă.
– Ei știu ce e bine, continuă Nina. Nu suntem nimic. Doar niște oameni care vor prea mult.
Copilul dormea în colț, cu gura deschisă, ca un pui de pasăre. Demarcus se duse la el și îi atinse fruntea. Rece. Dar nu din vindecare. Din renunțare.
– Tu crezi că e bine să nu fac nimic? întrebă el încet.
Nina se uită la el pentru prima dată. În ochii ei nu mai era iubirea de odinioară. Era teamă. Și ceva mai rău: convingerea.
– Da, spuse ea. Cred că e bine să nu mai faci nimic.
El simți cum podeaua se desface sub picioare. Nu mai avea inamic afară. Îl avea în casă. În patul lui. În sufletul femeii pe care o iubise.
În noaptea aceea, Demarcus stătu treaz. Ascultă respirația celor doi. Nu mai era familia lui. Era o iluzie pe care regimul o păstrase intactă până în clipa în care trebuia să o folosească împotriva lui.
Bonner nu îl arestase. Îl îngropase cu viață. Iar lumea lui, singura lume care mai conta, se prefăcuse în mormânt.
***
Ploaia bătu în geam toată noaptea. Kristian nu mai răspunse când îl chemă. Respira cu gura deschisă, ca un pește pe uscat. Demarcus știu: nu mai era timp pentru pastile furate sau speranțe ascunse.
Dimineața, Kason Bonner veni singur. Fără escortă. Fără zgomot. Avea în mână o hârtie albă și un stilou negru.
– Ai două mâini, Demarcus, zise el așezându-se lângă patul copilului. Cu una semnezi. Cu cealaltă îți ții fiul.
Demarcus privi hârtia. Era scrisă cu litere mari, clare, ca pentru copii: „Îi mulțumesc Republicii pentru că m-a învățat să nu doresc. Fericirea mea e în renunțare.”
– Dacă nu semnezi, continuă Bonner cu vocea lui ca un fir de apă rece, familia ta pleacă mâine în Zona 7. Kristian va fi crescut de alții. Oameni care înțeleg că iubirea nu e posesie.
Nina se prăbuși pe podea. Nu plânse. Se zgâlțâi, ca un animal prins în capcană.
Demarcus se uită la fiul lui. La obrajii goi de culoare. La degetele subțiri ca bețișoarele de chibrit. Apoi la hârtie. La stilou. La zâmbetul lui Bonner, care nu se mișca.
El știu că semnătura nu salva doar o viață de copil. O omora pe cealaltă, pe cea care crezuse în adevăr, în curaj, în tatăl care nu se pleacă.
Dar tatăl acela nu mai conta. Conta doar băiatul.
Demarcus luă stiloul. Mâna nu-i tremură. Semnă. Nu cu numele lui. Cu numele pe care regimul i-l dăduse: „Cetățeanul Mcbride, Categoria 3.”
Bonner zâmbi larg. Întinse mâna. Demarcus o lăsă să atârne în aer.
– Tratamentul începe mâine, spuse Bonner.
Afară, ploaia se opri. Cerul rămase cenușiu. Ca sufletul unui om care tocmai își vânduse inima ca să-și salveze fiul.
***
Noaptea aceea nu avu stele. Nici lună. Doar un bec stins deasupra ușii, ca un ochi mort. Demarcus stătea pe marginea patului, cu un cuțit în mână. Nu pentru el. Pentru toți. Pentru ca nimeni să nu mai decidă nimic despre Kristian. Nici Bonner. Nici statul. Nici măcar moartea.
Apa din pahar tremura. Sau poate mâna lui. Nu mai știa. Totul se topise într-o singură durere: alegerea între a-i da sufletul copilului sau trupul.
Apoi, din beznă, îi reveni în minte vocea lui Bonner, calmă, aproape blândă:
– Oamenii nu pot să dorească ceea ce nu cunosc.
Spusese asta într-o altă viață, într-o altă casă, când încă mai credea că sistemul are milă. Dar acum, cuvintele acelea nu mai sunau ca o doctrină. Sunau ca o spărtură. Ca o ușă întredeschisă.
Bonner se temea de cunoaștere. Pentru că dorința nu e bolnavă. E liberă. Și libertatea începe exact acolo unde începe cunoașterea.
Demarcus lăsă cuțitul jos. Se duse la fiul lui. Îi atinse obrazul. Apoi îi șopti, pentru prima dată fără frică:
– Există apă curată. Există case cu pereți albi. Există școli unde înveți să gândești, nu să taci.
Kristian deschise ochii. Nu răspunse. Dar zâmbi. Un zâmbet mic, ca o fisură în gheață.
Afara, vântul şuieră printre stâlpi. Undeva, un ecran public difuza un mesaj: „Fericirea e renunțarea”. Dar în camera aceea, pentru prima oară, fericirea fu un cuvânt spus cu voce tare.
Demarcus știa ce avea de făcut. Nu va semna. Nu va fugi. Nu se va preda. Îi va arăta copilului lumea adevărată. Chiar dacă trebuia s-o fure cu dinții, din întuneric.
***
Aerul nopții mirosea a ulei de mașină și a curaj prost plătit. Demarcus mergea singur, cu un rucsac greu în spate și cu inima goală de frică. Nu mai avea nimic de pierdut. Nici măcar tăcerea.
În fabrică, fură un proiector vechi și un server mic, pe care îl ștersese de toate amprentele. Înăuntru, salvaseră, cineva, undeva, cu mulți ani în urmă,fragmente din lumea care fusese. Case cu grădini. Mese cu pâine albă. Copii care râdeau fără să se uite în spate. Oameni care se țineau de mână fără să se teamă că gestul e subversiv.
La miezul nopții, deschise aparatul. Pe fațada clădirii Centrului de Conținut, imaginea lui Kason Bonner dispăru. În locul ei, apăru o femeie cu păr lung, care mânca un măr într-un parc. Apoi un băiat cu bicicletă nouă. Apoi o masă plină, cu vin și lumânări. Cetățenii se opriră. Unii se făcură că nu văd. Alții plânseră fără sunet. Un bătrân se lăsă în genunchi și șopti:
– Așa era.
Bonner crezuse că oamenii nu pot dori ceea ce nu cunosc. Dar uitase un lucru simplu: cunoașterea nu moare. Doarme. Și, uneori, un tată disperat o trezește cu un buton.
Poliția veni repede. Dar nu opri proiecția. Oamenii se adunaseră prea mulți. Tăcerea lor era mai tare decât orice ordin.
Demarcus nu fugi. Stătu lângă aparat, cu mâinile pe butoane, până când imaginea ultimei mese dispăru. Atunci, zise cu voce tare, pentru prima dată în viață:
– Asta nu e fericire. Asta e viață.
În dimineața următoare, orașul tăcu. Dar, în ochii celor mici, ceva se schimbase. Nu mai erau goi. Erau plini cu întrebări. Și întrebarea e începutul libertății.
***
Pe acoperiș, vântul bătea ca o palmă rece. Demarcus stătea lângă proiector, cu mâinile pe butoane, cu ochii pe zidul clădirii unde o femeie din trecut îmbrățișa un copil într-o bucătărie plină de lumină. Jos, oamenii tăceau. Sus, ușa se deschise.
Kason Bonner urcă singur. Fără paznici. Fără microfon. Doar cu fața desfigurată de ceva ce nu mai fusese în el până atunci: frică.
– Le arăți visuri care nu se pot împlini! strigă el cu vocea spartă. Asta este cea mai mare cruzime!
Demarcus nu se întoarse. Privi imaginea de pe perete. O masă cu pâine proaspătă. Un băiat cu ghiozdan nou. Un tată care zâmbea fără să se uite în spate.
– Nu, răspunse el încet. Cea mai mare cruzime este să le furi visurile înainte să aibă șansa să încerce să le împlinească.
Bonner făcu un pas înainte. Mâinile îi tremurau.
– Nu înțelegi? Dacă le arăți asta, vor suferi. Vor dori. Vor muri de dorință.
– Mai bine mor de dorință decât trăiesc fără ea, zise Demarcus. Tu nu le-ai oferit pace. Le-ai oferit moarte cu ochii deschiși.
Bonner se opri. Privi jos, la mulțime. La oamenii care nu mai plecau. La copiii care întrebau: „Mami, așa era?”
– Nu poți face asta, șopti el.
– Am făcut-o, zise Demarcus.
Pe ecran, imaginea se schimbă. Apărură două mâini care se țineau. Nu de frică. De curaj.
Bonner coborî scările fără să mai spună nimic. Nu mai era ideologul suprem. Era doar un bărbat care tocmai văzuse că lumea pe care o construise se prăbușește nu cu explozie, ci cu un cuvânt: „posibil”.
Și posibilul, odată văzut, nu mai poate fi uitat.
***
Soldații urcară scările cu pași grei, ca niște ceasuri stricate. Demarcus nu se mișcă. Știa că nu mai avea scăpare. Pe perete, o femeie din trecut își legăna copilul într-o cameră cu geamuri mari. Lumină naturală. Nimic spectaculos. Doar viață.
Atunci, de la capătul străzii, apăru Kristian Cunningham. Nu merse grăbit. Nu strigă. Doar se opri în fața soldaților și rămase acolo, cu brațele lângă trup, ca un stâlp de lumină.
– Nu, zise el.
Un cuvânt. Atât.
Demarcus îl privi. Omul ăsta tăcuse ani întregi. Își lăsase capul plecat la fabrică, răspunsese cu da la orice ordine, trăise ca o umbră. Dar acum stătea drept. Ca și cum ar fi văzut ceva în imaginile de pe zid care îl făcuse să-și aducă aminte că e om.
Apoi, unul câte unul, alții ieșiră din case. Femei cu pături pe umeri. Bătrâni cu bastoane. Copii cu ochii mari. Nimeni nu vorbi. Nimeni nu aruncă o piatră. Doar se adunară. Se uitau la proiecție. La masa cu pâine. La băiatul cu ghiozdan. La mâinile care se țineau fără frică.
Bonner crezuse că le furase speranța. Dar speranța nu dispare. Doarme. Și, uneori, un singur om care zice „nu” o trezește.
Soldații ezitară. Nu știau cum să procedeze cu o mulțime care nu se luptă, dar nici nu pleacă. Comandantul ridică mâna. Apoi o lăsă jos. Nu dădu ordinul.
Pe acoperiș, Demarcus simți ceva cald în piept. Nu era victorie. Era începutul.
Jos, Kristian Cunningham nu se clinti. Privi soldații și zise, încet, ca pentru sine:
– Lasă-l.
În spatele lui, sute de ochi se uitau la zid. Și, în fiecare dintre ei, ceva se aprinse. Nu flacără. Luminiță. Dar destulă să arunce întunericul în derută.
***
Un an trecuse de la noaptea cu proiecțiile. Primăvara revenise, nu ca o favoare a statului, ci ca un fapt simplu al lumii: soarele răsări, iar copiii începură să alerge.
Parcul nu fusese reamenajat. Băncile rămăseseră aceleași, cu vopseaua cojită și cu șuruburile slăbite. Dar, pe una din ele, Demarcus și Nina stăteau tăcuți, cu ochii pe Kristian. Băiatul râdea. Nu cu grijă. Nu cu frică. Râdea ca un copil care uitase ce înseamnă să tremure.
– Ai văzut? întrebă el arătând un fluture galben. L-am prins!
– L-ai lăsat să zboare, zise Nina.
– Da. Zboară mai bine decât stă în mână.
Ea zâmbi. Nu ca înainte, când zâmbetul era o mască pentru supunere. Acum era un zâmbet cu rădăcini.
„Programul de Conținut” dispăruse. Nu cu un decret solemn, ci cu tăcerea grea a celor care înțeleseră că minciuna nu mai are putere când adevărul e văzut cu ochii. Kason Bonner nu mai apăru niciodată pe ecrane. Se zvonea că trăia undeva, într-o casă mică, scriind memoriile unui zeu căzut.
Sărăcia nu dispăruse. Casa lor rămăsese aceeași, cu pereții crăpați și cu apa rece. Dar acum, în fiecare seară, Kristian citea dintr-o carte adevărată, nu una scrisă de propagandă, ci una cu povești despre nave, stele și oameni care aveau voie să dorească.
Demarcus nu devenise erou. Nu vorbi la mitinguri. Nu ceru nimic. Doar trăi. Și asta fu cel mai periculos lucru pe care îl făcu.
Pe cer, soarele se lăsă ușor, ca un pumn strâns care se desface. Nina îi luă mâna.
– Ne-a fost frică atunci.
– Știu, zise el. Dar frica nu mai e.
Kristian veni alergând, cu obrajii roșii și cu părul plin de frunze.
– Mami, tati! Uitați-vă ce-am găsit!
În palma lui ținea o floare de măceș deschisă. Roșie. Fragilă. Vie.
Ei se uitară la ea. Apoi unul la altul. Și știură: fericirea nu e dată. E găsită. Uneori, într-o mână de copil.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
