O comunitate elitistă trăiește deconectată complet de tehnologie, într-o zonă în care undele electromagnetice sunt anihilate artificial. Despre asta este vorba în povestirea „Oaza de tihnă”, care se citește între două stații de metrou, timp de circa zece minute.
„Oaza de tihnă”
Autor: Claudiu Neacșu
Pădurea se întindea cât vedeai cu ochii. Garduri înalte, porți grele, paznici cu priviri goale. Oaza de Tihnă nu semăna cu nimic din ce știa Dylan Byrne. Niciun sunet de motor, niciun bâzâit de telefon, doar foșnet de frunze și aer curat. Un loc unde liniștea era lege.
– Îți place? întrebă paznicul, plictisit.
– E… altceva, răspunse Dylan privind spre aleile curate ca-ntr-un parc de sticlă.
Venea aici ca arhitect. Trebuia să ridice o bibliotecă nouă. Dar pentru el proiectul însemna mai mult decât un contract. Era ultima șansă. Ultima încercare de a fugi de vină.
Sarah, soția lui, murise cu doi ani în urmă. El era la volan. Ochii lui rămăseseră pe un mesaj scurt pe telefon. Într-o clipă, viața se făcuse praf. Lumea lui s-a închis cu zgomot de metal rupt.
– Fără telefoane aici, i-a zis Memphis McGuire, grădinarul.
Zâmbea cu tristețe și-și ștergea palmele de pământ pe pantalonii vechi.
– E un loc unde oamenii se pot odihni de zgomot. Dacă știi să taci.
Dylan dădu din cap. Îi plăcea omul ăsta simplu, direct. În câteva zile deveniseră prieteni. Tot Memphis îi spuse și despre Charlotte Watson, bibliotecara. Tânără, calmă, cu ochii ca diminețile limpezi.
La cină, îl văzu văzu pentru prima dată pe Spencer McFadden. Fondatorul Oazei. Omul din poveștile tuturor, carismatic, cu zâmbet calculat. Vorbea frumos despre „viața autentică” și despre cum tehnologia strică sufletul. Oamenii îl ascultau ca pe un profet.
Dylan nu spunea nimic. Îl studia atent. Sub vocea caldă a lui Spencer era ceva rece, ca un cuțit ascuns într-o floare.
Oaza părea perfectă. Poate prea perfectă.
***
Dylan merse prin pădure cu ruleta atârnată de curea. Aerul era plin de liniște, fără niciun sunet artificial. Exact cum lăudase Spencer la cină: „aici tehnologia moare”.
Se opri lângă un stejar bătrân. În iarbă, ceva sclipea ca un dinte ruginit. Săpă cu bocancul și scoase un mic dispozitiv, rece, greu. Emitea un scârțâit slab, ritmic. Sunet imposibil în Oază.
– Frumos, zise el în șoaptă. Ori e magie, ori e prostie.
Seara îl căută pe Memphis McGuire. Îi puse obiectul în palmă.
– Ce zici de asta?
Memphis se făcu alb la față, ca varul de pe zidurile vechi ale bibliotecii.
– Pune-l la loc. Uită că l-ai văzut.
– Glumești?
– Nu glumesc deloc, Dylan. Ți-o spun prietenește: nu zici nimănui.
A doua zi, dispozitivul dispăru din sertarul unde-l ascunsese. Dylan strânse din dinți. Nici timp să se mire nu avu, că veni un mesager: „Domnul McFadden vă așteaptă”.
Spencer îl întâmpină cu un zâmbet larg, din acela de om care nu zâmbește niciodată fără motiv. Biroul mirosea a lemn scump și a control.
– Dylan, am auzit că ai găsit ceva interesant.
– Nimic important, doar o bucată de metal, spuse Dylan încercând să pară relaxat.
– Exact. Nimic important. Și ar fi bine să rămână așa.
Tăcerea dintre ei atârna grea. Spencer se aplecă ușor peste birou.
– Aici, liniștea e totul. Și liniștea nu suportă curiozități.
Dylan simți că zâmbetul acela cald ascundea o lamă rece. Ieși din birou cu pași egali, dar în stomac îi fierbea o întrebare simplă: Oare se întâmplă de fapt în Oază?
***
Dylan începu să simtă priviri în spate. Pași care se opreau brusc când întorcea capul. Obiecte din căsuță mutate cu câțiva centimetri, ca și cum cineva ar fi trecut pe acolo să-și lase doar amprenta.
Seara, o întâlni pe Charlotte în bibliotecă. Lumina slabă o făcea să pară și mai atentă.
– Ți se pare… prea liniște aici? întrebă ea șoptind.
– Da. Prea multă liniște. Și prea mulți ochi, răspunse Dylan încercând să zâmbească.
– Și eu simt. E ca și cum cineva respiră odată cu noi.
Căutând prin dulapurile vechi, dădură peste o ușă strâmbă, ca o glumă uitată. Dincolo, un spațiu îngust și întunecat, un canal de ventilație. Charlotte îl privi speriată.
– Ce faci?
– Ascult, spuse Dylan lipindu-și de tablă urechea.
Se auziră voci, foarte slabe, dar clare. Imposibil, în Oază nu trebuia să funcționeze nimic. Spencer McFadden vorbea cu cineva, cu un ton scurt, rece:
– Înlăturați potențialele scurgeri. Imediat.
Dylan se retrase încet, cu fața palidă.
– Ai auzit? întrebă el.
– Nu…, dar nu-mi place cum arăți, răspunse Charlotte. Ce era?
– Închisoarea asta perfectă are și microfoane. Și eu credeam că e doar un sanctuar.
Ieșiră din spațiul ascuns, ca niște hoți. Biblioteca, având mirosul ei de lemn vechi, nu mai părea un loc sigur. Peste rafturi, Dylan simți că toată liniștea asta lucioasă era doar o mască.
În clipa aceea înțelese: nu era invitat în Oază. Era prizonier. Și Spencer știa deja.
***
Dylan îl găsi pe Memphis lângă sere, cu mâinile pline de pământ și fața obosită.
– Trebuie să vorbim. Acum.
Memphis îl privi scurt, fără să zâmbească.
– Nu e un loc bun. Sunt ochi peste tot.
– Atunci găsim un loc mai rău, spuse Dylan și îl trase după el, spre marginea pădurii.
Când ajunseră departe de alei, Dylan îl înfruntă.
– Am auzit voci. Interfoane. Spencer dă ordine să „înlăture scurgerile”. Ce ascunzi?
– Nu știi ce spui…
– Știu exact ce spun. Oaza nu e un sanctuar. E o închisoare. Vorbește!
Memphis își trecu palma peste frunte, tremurând.
– Am construit câmpul electromagnetic. Eu și alții ca mine. Credeam că facem un loc curat, departe de zgomot. Nu era asta. Spencer fuge. E un hoț internațional, un magnat căzut. A furat miliarde și are dușmani peste tot.
Dylan simți cum i se strânge stomacul.
– Și Oaza?
– E buncărul lui. Câmpul nu protejează locuitorii, îl protejează pe el. Fără semnal, fără localizare.
Memphis își coborî vocea.
– Sunt prizonier aici. Țin în viață sistemul. Fiica mea e afară. Spencer mi-a spus clar: dacă nu ascult, dispare.
Dylan făcu un pas înapoi, ca și cum aerul devenise greu.
– Dispozitivul de semnalizare… era al tău.
– Da, recunoscu Memphis cu ochii în pământ. Singura mea șansă să strig după ajutor. Și tu aproape că m-ai vândut fără să vrei.
Vântul foșni prin frunze, dar părea că nu mai respiră nimeni. Dylan îl privi lung.
– Atunci nu mai suntem doar doi muncitori în Oază. Suntem doi condamnați.
Memphis nu răspunse. Doar își strânse pumnii și privi în pământ, ca și cum acolo s-ar fi putut ascunde adevărul.
***
Dylan merse pe coridorul lung spre biroul lui Spencer, flancat de doi bărbați în costume negre. Nu păreau paznici, dar aveau privirea de paznici. Ușa grea se închise în spatele lui, cu un clic surd.
Spencer stătea la birou, zâmbind larg, cu mâinile împreunate ca un profesor răbdător.
– Dylan, am o veste bună pentru tine. Vreau să te fac consilier permanent. Ai avea acces la tot ce-ți dorești aici. O viață nouă.
– Nu vreau o viață nouă, răspunse Dylan ținând privirea sus. Vreau doar să termin biblioteca.
– Biblioteca?
Spencer râse scurt.
– Tu nu înțelegi. Știu tot despre tine. Sarah. Telefonul. Vina. Ți-ai purtat lanțurile prea mult. Oaza e locul perfect să le arunci.
– Nu trăiesc aici ca să mă ascund, spuse Dylan.
– Atunci o să mori aici, replică Spencer, iar zâmbetul i se stinse ca o lumânare suflată.
Făcu un semn scurt. Ușa se deschise și oamenii în negru intrară fără cuvinte.
– Sabotaj, spuse Spencer calm, ca și cum dicta o rețetă. Îl închideți.
Dylan încercă să se smulgă, dar pumnii lor erau rapizi și grei. Îl împinseră pe un culoar îngust, apoi pe scări de beton. Celula mirosea a umezeală și metal. Fără lumină, fără sunet. Ușa se trânti și cheia scârțâi încet.
Rămas singur, Dylan simți pereții cum îl apasă. Îi treceau prin minte chipurile lui Charlotte și Memphis. Spencer zisese „curățenie”. Însemna că îi va lovi și pe ei.
Se așeză pe ciment, cu pumnii strânși. Liniștea Oazei nu mai era pace. Era o condamnare.
***
Celula era întunecată și rece. Miros de rugină și umezeală. Dylan stătea pe ciment, cu spatele la perete, și număra respirațiile, ca să nu înnebunească.
– Ai reușit din nou, spuse către el însuși, cu voce joasă. Ai distrus tot.
Își strânse tâmplele între palme. Sarah. Frânele care n-au ținut. Telefonul care vibra în palmă. Sângele de pe asfalt. Vina se întorcea ca un câine flămând.
– Acum îi tragi și pe alții după tine. Charlotte. Memphis.
În tăcerea groasă, cuvintele lui Spencer îi răsunau în minte. „Oaza e locul perfect să-ți îngropi vina. Sau să mori cu ea.”
– Ce faci, Dylan? Capitulezi? Înghiți otrava și zâmbești la masă cu Spencer?
Se ridică și lovi ușa cu pumnul. Metalul îi răspunse sec.
– Ori stai drept, ori te frângi iar. Alegi să fugi ca atunci?
Se prăbuși iar pe podea, cu genunchii la piept. Dacă ceda, Charlotte și Memphis trăiau. Dacă rezista, puteau muri.
– Lașule, șopti. Te-ai ascuns toată viața. Ți-ai îngropat soția sub scuze. Acum îți vei îngropa și prietenii?
Un zgomot slab în tavan, poate doar țevi vechi, dar el îl luă ca pe un semn.
– Nu. Nu mă vând. Nici măcar pentru ei.
Își mușcă buza până simți sângele. Liniștea celulei nu-i mai părea condamnare, ci provocare.
– Găsește o cale, spuse printre dinți. Lipește-te de perete, gândește, respiră. Nu repeți greșeala. Nu fugi.
Bezna nu-i răspunse, dar în stomac simți pentru prima dată altceva decât frică. Era furie.
***
Dylan stătea culcat pe ciment și pipăia pereții. Își amintea planurile clădirii, desenele făcute cu mâna lui. O placă din colț nu semăna cu restul. Mai subțire, mai rece.
– Dacă ai desenat-o, o și rupi, murmură el.
Smulse un cui din cadrul patului, cu degetele zgâriate. Se aplecă spre placă și începu să sape la șuruburi. Metalul scârțâi încet, ca un animal rănit.
– Taci, taci, spuse printre dinți.
Grila cedă și căzu pe podea cu un clinchet surd. Își strecură trupul în canal. Întuneric gros. Spațiu strâmt. Genunchii îi loveau pereții, respirația îi răsuna în urechi. Mergea orb, doar cu memoria planurilor în minte.
– Stânga. Apoi urci. Îți amintești, Dylan. Nu uiți.
După minute lungi, grila din față se deschise în camera cazanelor. Abur gros, miros de ulei ars.
Jos, doi gardieni îl forțau pe Memphis să umble la cabluri. Unul îl împinse cu cizma.
– Hai, bătrâne, strică tot. Șeful vrea dovada.
Memphis ridică privirea și îngheță. Dylan ieșea din ventilație ca o umbră.
– Dylan… șopti el.
– Plecați naibii de lângă el, strigă Dylan sărind.
Primul gardian se întoarse prea târziu. Dylan îi înfipse umărul în piept și îl trânti de podea. Celălalt scoase un cuțit, dar Dylan îi apucă mâna și o izbi de cazan. Cuțitul căzu, iar metalul sună scurt.
Respira greu, cu pumnii încleștați. Gardienii zăceau inconștienți.
Memphis îl privea uimit, cu cablurile încă în mâini.
– Credeam că ești mort.
– Încă nu, răspunse Dylan. Și nici tu nu vei fi.
***
Generatorul hurui ca un animal prins în cușcă. Memphis băgă mâinile în cabluri, cu ochii umezi.
– Când îl supraîncarc, ai trei minute, spuse el.
– Destul, răspunse Dylan. Trimite semnalul și ține-te tare.
Un pocnet surd zgudui cazanul. Luminile pâlpâiră. Memphis înjură printre dinți și împinse maneta.
– Acum! Aleargă!
Dylan nu mai întoarse capul. Fugi pe coridoare, iar pașii lui băteau piatra ca un ceas grăbit. Știa unde trebuia să ajungă: biblioteca. Dacă Spencer bănuia, acolo se ducea.
Ușa grea scârțâi. Înăuntru, Charlotte era prinsă de braț. Spencer stătea lângă ea, cu un pistol vechi, lucind în lumina slabă.
– Dylan, ce surpriză, spuse Spencer, calm ca un profesor. Vezi, tot aici te aduce drumul. La mine.
– Las-o, strigă Dylan. Nu are nicio vină.
Spencer zâmbi larg, dar ochii îi erau goi.
– Vină? Toți avem vină. Eu am ridicat un regat din cenușă. Eu sunt pacea, eu sunt legea. Ei mă venerează pentru că sunt zeu aici.
Charlotte încercă să se smulgă, dar Spencer îi apăsă pistolul pe tâmplă.
– Tu nu înțelegi, Dylan. Lumea de afară e praf și zgomot. Eu am creat perfecțiunea. Aici eu decid cine trăiește și cine moare.
– Nu ești zeu, răspunse Dylan cu voce joasă. Ești doar un fugar care se ascunde după ziduri.
Spencer izbucni în râs, un râs scurt, spart.
– Și totuși, te am aici, la picioarele mele. Tu, cu trecutul tău de vinovat. Tu, care cauți iertare.
Dylan îl privi drept, cu inima bătându-i tare. Știa că jocul intrase în ultima rundă.
***
Spencer vorbea ca și cum ținea un spectacol. Se plimba prin bibliotecă, cu pistolul ridicat, vocea lui fiind plină de măreție.
– Eu am ridicat zidurile astea. Eu am adus liniștea. Eu sunt zeul vostru. Afară e haos. Aici e paradis. Și voi trăiți pentru că eu vreau.
Charlotte stătea nemișcată. Dylan îl privea rece, strângând pumnii. Spencer zâmbea, sigur pe el.
Atunci, din buzunarul lui Dylan se auzi un zumbăit. Slab, dar clar. Un sunet care nu aparținea Oazei. Telefonul vibra și se aprinse. Mesaje, apeluri pierdute, notificări curgeau ca un torent.
Spencer se opri brusc. Zâmbetul i se tăie.
– Ce e asta?
Dylan simți cum inima îi urcă în gât. Sunetul pe care îl urâse, sunetul care îi luase totul, acum venea ca o salvare.
Spencer înjură, agitat.
– Nu! Nu poate fi! Liniștea mea!
Își pierdu pentru o clipă concentrarea. Pistolul tremura.
– Acum, strigă Dylan.
Se aruncă asupra lui. Charlotte îl împinse și ea, cu toată forța. Spencer încercă să tragă, dar arma îi scăpă din mână și ricoșă pe podea.
Dylan îl trânti la pământ. Se luptară scurt, dar Spencer era dezordonat, furios. Dylan îl ținu cu genunchiul pe piept și îi înfipse brațul la podea. Charlotte ridică pistolul și îl îndreptă spre el.
Spencer rânji, dar în ochii lui era panică.
– Nu veți ieși niciodată de aici…
Dylan îl privi fix. Telefonul continua să vibreze în buzunar, ca un ecou din altă lume. Pentru prima dată, nu se mai temea. Tehnologia nu era blestem. Era semnalul că libertatea venea.
***
Câmpul electromagnetic căzu ca o cortină arsă. Liniștea artificială se rupse. Sirene îndepărtate, semnale, motoare. Oaza nu mai era invizibilă.
Dylan stătea lângă Charlotte, cu Spencer la pământ. Memphis apăsa tastele de pe panoul improvizat, cu mâinile tremurânde.
– Am trimis semnalul. Vin.
Nu după mult timp, porțile grele se deschiseră sub forța blindatelor. Bărbați în uniforme intrară. Spencer fu ridicat de sub genunchiul lui Dylan. Înjura, scuipa, dar nu mai avea putere.
– Domnule McFadden, sunteți arestat, spuse un ofițer.
Locuitorii Oazei priveau speriați, ca niște copii treziți dintr-un vis stricat. Lumea lor perfectă se prăbușea.
Dylan îl ajută pe Memphis să se ridice.
– Ai reușit.
– Nu eu, răspunse Memphis privind spre cer. Fata mea. Pentru ea am făcut tot.
O fetiță cu ochi mari alergă spre el din mulțimea adusă de autorități. Îl strânse în brațe, iar el plânse ca un om care ținuse totul prea mult.
Charlotte puse mâna pe brațul lui Dylan.
– Și tu? Ce vei face acum?
– Voi trăi, răspunse el simplu.
Ieșiră din Oază împreună. Gardurile, zidurile, liniștea falsă rămâneau în urmă. Afară era haos, zgomot, telefoane care sunau, motoare, oameni grăbiți. Dar pentru Dylan era viață.
– Nu mai fug de zgomot, spuse el. Îl folosesc. Îl fac să-mi slujească.
Charlotte zâmbi.
– Atunci să-l folosim împreună.
Ani mai târziu, Dylan proiecta spații deschise, locuri unde oamenii se întâlneau și vorbeau, nu se ascundeau. Scria despre echilibru, despre cum tehnologia poate lega, nu rupe.
Și, în sfârșit, simțea liniștea. Nu în ziduri reci, nu în câmpuri care blochează lumea. Ci în el.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
