ECOUL CUVINTELOR FĂRĂ ECOU
Claudiu Neacșu
Prozator, eseist
Adesea, libertatea aparentă poate ascunde o realitate mult mai constrângătoare. Imaginează-ți, dacă vrei, un teatru în care actorii pot spune orice replică doresc, pot improviza în voie, pot gesticula cu un entuziasm nestăvilit. Însă, în acest teatru, scenariul rămâne neschimbat, rezoluția piesei rămâne predeterminată, scena rămâne imobilă. Coreea de Nord, dacă ar acorda brusc poporului său orice libertate individuală de exprimare, de mișcare și de comerț, păstrând în același timp omnipotența liderului său, ar fi exact un astfel de teatru, o mare iluzie de libertate în cadrul unui edificiu de dictatură nezdruncinat.
Hai să facem un experiment de gândire. Ce s-ar întâmpla dacă, de mâine, oamenii din Coreea de Nord ar putea să rostească orice cuvânt interzis, să citească orice carte interzisă, să străbată lumea după bunul lor plac și să își construiască averi, fără constrângeri? Și totuși, în complexa structură a guvernării, în arhitectura procesului decizional, vocile lor ar fi doar șoapte într-o furtună, neputincioase în fața decretelor imuabile ale conducătorului lor. Paradoxul este evident. Ce înseamnă să fii liber în toate privințele, cu excepția celei care determină forma lumii în care trăiești?
Dictatura nu este doar suprimarea discursului. Ea este controlul totalitar al realității. Este autoritatea de a defini ceea ce este real, ceea ce este posibil, ceea ce este gândibil. Dacă liderul suprem al Coreei de Nord ar acorda orice libertate personală imaginabilă, păstrându-și în același timp suveranitatea absolută asupra tuturor deciziilor politice, el nu și ar desființa dictatura, ci ar transforma-o în ceva mai insidios, un miraj al eliberării menit mai degrabă să liniștească decât să dea putere.
Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să disecăm ontologia dictaturii. Un regim precum cel nord-coreean nu este definit prin simpla absență a libertăților. Acesta este structurat în jurul negării acțiunii. Adevărata putere politică nu este doar capacitatea de a lua decizii, ci și capacitatea de a modela condițiile în care deciziile sunt luate. Chiar dacă cetățenilor li s-ar permite să comunice liber, cuvintele lor ar fi fără greutate, lipsite de consecințe. Chiar dacă ei ar călători în jurul lumii, coordonatele patriei lor ar rămâne fixate într-un sistem de control inalterabil. Chiar dacă aceștia ar acumula bogății, economia ar rămâne supusă capriciilor arbitrare ale conducătorului.
Istoria ne oferă ecouri ale unor astfel de paradoxuri, momente în care regimurile au încercat să proiecteze o imagine a libertății, asigurându-se în același timp că esența lor rămâne neschimbată. Să ne gândim la Uniunea Sovietică de la sfârșitul perioadei de glasnost a lui Gorbaciov, o deschidere fără reforme structurale reale, o supapă de presiune care a dus în cele din urmă la destrămarea sistemului. Sau la China, unde întreprinderile capitaliste înfloresc, dar controlul Partidului Comunist asupra vieții politice rămâne de fier. Aceste exemple ilustrează un adevăr imuabil: libertățile care nu se extind la influența politică sunt în cele din urmă ornamentale.
O analogie mai intimă poate fi găsită în romanul 1984 al lui Orwell, unde partidul nu suprimă doar acțiunea, ci controlează gândirea însăși. Dacă lui Winston Smith i s-ar permite să își scrie jurnalul secret în public, să citească ziare din afara Oceaniei și să participe la mitingurile pe care le alege, și totuși să fie neputincios să modifice traiectoria societății sale, libertatea sa ar fi o coajă goală, o pantomimă crudă. Nu este suficient să fii liber să vorbești. Trebuie să fii liber să fii auzit. Nu este suficient să călătorești. Trebuie să fii liber să te întorci la o casă care se poate schimba. Nu este suficient să deții bogăția. Trebuie să fii liber să influențezi mâinile care modelează distribuirea ei.
Cultura prosperă prin dialog, prin disidență, prin capacitatea de a contesta normele și de a reimagina lumea. Dacă nord-coreenilor li s-ar acorda libertatea de a utiliza orice mijloc de comunicare, de a exprima orice idee, dar li s-ar refuza capacitatea de a transpune aceste idei în evoluție politică, cultura lor ar fi redusă la o cameră de rezonanță, o sală de oglinzi care reflectă imagini ale unei realități neschimbate. Arta, literatura și filosofia nu există izolat. Ele sunt copiii luptei politice, ai metamorfozei societale. O națiune cu o dictatură intactă, dar cu o libertate personală totală, ar produce o cultură a ironiei tragice, cu voci neîncătușate, dar neputincioase, artiști neînfrânați, dar care pictează pe o pânză care nu duce nicăieri.
Ne-am putea imagina un scriitor în Pyongyang, compunând critici dure la adresa guvernului, publicându-le liber, diseminându-le prin toate coridoarele digitale. Și totuși, care ar fi rostul, dacă structura puterii rămâne impermeabilă? Ce sens ar avea o astfel de literatură, cu excepția faptului că ar fi un artefact al disperării, un monument al unui popor care ar putea spune orice, dar nu ar schimba nimic?
Cu toate acestea, în mod paradoxal, în cazul în care Coreea de Nord ar pune în aplicare acest compromis imposibil, adică libertatea personală fără influență politică, ar semăna semințele propriei sale disoluții. Libertatea nu este o condiție stagnantă. Ea este o contagiune, o forță care caută să se extindă și să se infiltreze în orice structură pe care o întâlnește. În momentul în care cetățenii Coreei de Nord vor gusta exprimarea fără restricții, cunoștințele necenzurate și interacțiunea nefiltrată cu lumea exterioară, legitimitatea autorității necontrolate a conducătorului lor se va ofili. Acordarea libertății fără desființarea dictaturii ar însemna invitarea unei contradicții existențiale, o fisură în monolit care, în mod inevitabil, s-ar lărgi până la colaps.
Întrebarea devine atunci: în acest scenariu ipotetic, liderul Coreei de Nord ar permite poporului să se bucure de noile libertăți pe termen nelimitat? Sau, simțind erodarea puterii sale, le-ar retrage, reafirmând strânsoarea de fier a regimului totalitar? Istoria sugerează ultima variantă. Nicio dictatură nu poate coexista mult timp cu libertatea neîngrădită. Una trebuie să o consume pe cealaltă.
Un ultim argument adesea folosit de regimurile totalitare este ideea că un control absolut este necesar pentru a preveni haosul. În situația în care Coreea de Nord ar acorda poporului libertate personală nerestricționată, menținând în același timp un regim autocratic, ar încerca probabil să justifice această contradicție susținând că oferă „ce este mai bun din ambele lumi”, respectiv stabilitate fără opresiune, ordine fără represiune. Aceasta este cea mai veche minciună a tiraniei, pretenția că trebuie să alegi între supunere și anarhie, între dictatură și dezordine.
Dar istoria infirmă în mod răsunător această dihotomie falsă. Națiunile care au adoptat o adevărată organizare democratică nu s-au prăbușit în anarhie, ci au înflorit în complexitate. Singurul haos care rezultă din destrămarea dictaturii este haosul tranziției, turbulența unui sistem care își pierde vechea piele. Nu este vorba despre dezordine, ci despre renaștere.
Dacă ar exista o libertate personală absolută în Coreea de Nord, cu menținerea dictaturii, aceasta nu ar crea o utopie paradoxală, ci o iluzie fragilă, una destinată fie să se spulbere sub propriile contradicții, fie să fie revocată de îndată ce ar amenința supraviețuirea regimului. Libertatea nu poate fi un dar oferit unui popor în timp ce acesta păstrează lanțurile unui regim necontrolat. Ea este o forță care, odată dezlănțuită, necesită o transformare totală.
O dictatură care le permite oamenilor săi să spună, să facă și să gândească orice, dar nu și să acționeze pe baza acestor gânduri în domeniul guvernării, rămâne o dictatură, deși una care se clatină pe marginea prăpastiei autodistrugerii. În momentul în care un popor asuprit își recunoaște capacitatea de a pune la îndoială, de a contesta, de a cere schimbarea, zilele conducătorilor săi sunt numărate. Astfel, singurul rezultat adevărat al acestui experiment de gândire este fie revoluția, fie represiunea, deoarece nu există un echilibru stabil între regimul totalitar și libertatea autentică.
Prin urmare, marele teatru rămâne. Actorii pot improviza, publicul poate aplauda. Însă scenariul este neschimbat, până când, inevitabil, publicul își dă seama că nu este un simplu spectator, ci autorul propriului destin.
”Adesea, libertatea aparentă
poate ascunde o realitate
mult mai constrângătoare.
Imaginează-ți, dacă vrei,
un teatru în care actorii pot
spune orice replică doresc, pot
improviza în voie, pot gesticula
cu un entuziasm nestăvilit.
Însă, în acest teatru, scenariul
rămâne neschimbat, rezoluția
piesei rămâne predeterminată,
scena rămâne imobilă.”
Sursa: Revista Culturala Leviathan
