După ce suferă un accident și își pierde capacitatea de a recunoaște fețele, o femeie se îndrăgostește de un bărbat misterios care pretinde că o cunoaște dintr-o viață anterioară. Despre asta este vorba în povestirea „Cine eram când mă iubeai?”, care se citește între două stații de metrou, timp de circa zece minute.
„Cine eram când mă iubeai?”
Autor: Claudiu Neacșu
Grace Holland trăia ca un ceas elvețian cu baterie pe dușuri. Tic-tac, tic-tac, nimic nu scăpa din control. Copilărie? Haos. Părinți? Fantome cu alcool în vezică și promisiuni rupte. După șaisprezece ani în sistemul de protecție, învățase o singură lecție: ordinea e singurul Dumnezeu care nu te părăsește.
La 32 de ani, scria articole care făceau ministerele să transpire. Corupție medicală. Bani murdari. Morți ascunse sub hârtii albe. Într-o noapte ploioasă, pe drum spre redacție, BAM!, un camion o lovi din lateral ca pe o cutie de bere aruncată de la etajul 7. Supraviețui. Dar creierul ei? Se strică. Diagnostic: prosopagnosie. Nu mai recunoștea fețe. Nici pe a ei, în oglindă. Se uita și vedea un străin cu părul zburlit și ochii triști.
Pierdu slujba. Cum să faci interviuri când nu știi dacă tipul din fața ta e subiectul sau curierul cu pizza? Se mută în Haven’s End, un orășel de coastă unde pescarii beau bere la 7 dimineața și nimeni nu întreabă cine erai înainte. Locuia într-o căsuță cu geamurile spre mare, scria titluri la un ziar local și purta un dictofon în buzunar. Îl pornea când simțea că cineva e „important”. Vocea lui sună ca un pian acordat prost. Mâinile ei sunt mereu reci. Râsul lui se sparge la final, ca un CD zgâriat.
Obiectivul ei? Să devină din nou cineva. Nu „fosta jurnalistă”. Nu „victima accidentului”. Nu „femeia care nu-și recunoaște propria față”. Ci Grace. Punct. Fără etichete. Fără compasiune. Fără liste negre făcute de oameni cu haine scumpe și suflete ieftine.
În fiecare seară, asculta înregistrările. Căuta o voce care să sune ca un acasă. Nu găsea. Dar continua. Pentru că singura crimă mai mare decât cea pe care o comisese, sau nu, era să renunți să mai cauți cine ești.
Și, atunci când apăru Uriah, ea nu văzu fața. Văzu doar vocea. Și, pentru prima oară, crezu.
***
Cafeneaua mirosea a prăjitură arsă și regrete vechi. Grace stătea lângă geam, cu ceaiul răcit în față, ascultând zgomotele orașului ca pe un radio stricat. Nu vedea fețele. Le simțea doar, ca niște umbre care respirau prea tare sau prea târziu. Atunci simți privirea. Nu pe piele. În spatele ochilor. Ca un cui bătut în tâmplă.
Bărbatul merse drept la ea. Nu se grăbi. Nu ezită. Se așeză fără să întrebe. Vocea lui coborî ca un fular de lână peste umerii ei.
– Te cunosc de foarte mult timp, Grace. Dintr-o viață anterioară. Mai precis, din viața ta de dinainte de accident.
Ea ridică privirea. Nu văzu nimic. Doar contur. Doar aer. Dar vocea? Vocea avea culoare. Avea greutate. Avea un fel de tristețe care nu se putea fabrica. Nu într-un oraș de pescari cu două semafoare și un preot beat.
– Am fost îndrăgostiți. Am fugit din Boston. Aveam un plan. S-a sfârșit cu mașina ta și cu ploaia aia nasoală.
Grace nu zise nimic. Nu pentru că nu credea. Ci pentru că, pentru prima oară după accident, cineva o vedea ca pe o persoană, nu ca pe o victimă, nu ca pe un caz medical, nu ca pe o femeie care trebuie tratată cu penseta.
În săptămânile următoare, Uriah fu peste tot. O însoți la piață. Îi spunea despre oameni ca un poet care citește dintr-o carte de bucătărie: femeia cu pistruii ca stropi de ciocolată topită și unghiile mestecate de gânduri, nu de foame. Omul de la pescărie, care râdea cu gâtul, nu cu gura, și avea mânecile mereu ude până la cot. Femeia cu pălăria roșie, care mirosea a lămâie și parfum de farmacie, și care întotdeauna întârzia cu cinci minute, ca și cum viața i-ar fi dat întârziere la toate.
Ea începu să creadă. Să sperе. Să iubească. Ca un om care bea apă după șapte zile în deșert, nu se întreabă dacă e otrăvită. O bea.
Apoi, într-o noapte, cu luna ascunsă și câinii tăcuți, Uriah o luă de mână. Nu zâmbi. Nu oftă. Spuse simplu, ca cineva care dă foc unei case:
– Tu ai ucis pe cineva, Grace. Înainte de accident. Și eu am fost singurul martor.
Ea nu tresări. Nu plânse. Nu fugi. Stătu. Și ascultă. Pentru că, la urma urmei, dacă el știa cine fusese ea, știa și ce făcuse. Și tot o iubea.
Sau așa părea.
***
Uriah o luă de mână. Nu zâmbi. Nu oftă. Vorbi ca cineva care îți spune că ți-a murit câinele, simplu, fără dramă, dar cu o greutate care te trage în podea.
– L-ai ucis pe Alden Moore. În biroul lui. Noaptea aia ploioasă. Eu eram afară. Te-am văzut cum ieși. Tremurai. Aveai sânge pe mânecă. Nu știai că eram acolo. Nici nu conta. Te-am ajutat. L-am aruncat în lacul ăla industrial, cel cu apă de rugină și pești morți. N-am lăsat nimic în urmă. Nicio amprentă. Niciun fir de păr. Nicio urmă de tine. Am făcut-o pentru tine. Pentru noi.
Grace se holbă în gol. Nu văzu nimic. Ca întotdeauna. Dar simți. Mirosul de sânge uscat. Geamul spart. Volanul rece sub palme. Un strigăt înăbușit. Nu știa dacă era al ei. Sau al lui. Sau doar un vis. Sau un amestec de toate.
Poliția? Nu știa nimic. Dosarul dispărutului doctor Moore, închis cu un ștampilă și o scuză. Fără cadavru. Fără dovezi. Fără martori. Doar Uriah. Și cuvintele lui. Ca un pistol încărcat pus pe masă între ei.
Ea nu zise nimic. Nu plânse. Nu fugi. Nu urlă. Stătu. Respiră. Încercă să-și amintească. Nimic. Doar senzații. Ca niște fotografii arse pe margini.
– Nu-ți amintești, știu. Dar nu înseamnă că n-a fost așa. Ești tu. Cu furia ta. Cu disperarea ta. Cu curajul tău prost. Ai intrat acolo să-l confrunți. El a scos un cuțit. Tu l-ai împins. S-a lovit de birou. Gâtul rupt. O moarte urâtă. Rapidă. N-ai vrut. Dar ai făcut-o.
Grace își duse mâna la gât. Îl simțea, ca și cum ar fi fost al doctorului, nu al ei. Ca și cum moartea ar fi avut un gust, metalic, rece, cu un iz de spital vechi.
– Și dacă minți? întrebă ea în cele din urmă. Dacă inventezi?
– Atunci ești inocentă, răspunse el. Dar tot ai nevoie de mine. Pentru că lumea asta… nu iartă. Chiar și inocenții.
Ea știa. Știa mai bine ca oricine. Și asta o speria mai tare decât orice crimă.
***
Jakob Ball apăru în oraș ca un virus care știe exact unde să se mute, lângă ficat, lângă inimă, lângă amintirea care doare cel mai tare. Fost coleg de redacție. Acum scria o carte despre „jurnaliști dispăruți sau transformați”. Titlu frumos. Ca un mormânt cu flori false.
O găsi pe Grace la cafeneaua cu prăjitură arsă. Se așeză fără să întrebe. Zâmbi fără să simtă. Vocea lui era ca o unealtă bine ascuțită, dar ținută în mănuși.
– Vreau să scriu despre tine. Despre cum ai supraviețuit. Oamenii au nevoie de povești ca a ta. Inspiraționale. Cu speranță. Cu final fericit.
Grace nu zise nimic. Nu pentru că nu voia. Ci pentru că simți, ca un câine care mirosise pulbere înainte de explozie, că el știa. Nu despre accident. Nu despre prosopagnosie. Știa despre noaptea aia. Despre Moore. Despre cuțit. Despre lacul cu apă de rugină.
– Moore nu era doar un subiect, Grace. Era sursa ta. Și ceva mai mult. Mesajele tale… erau disperate. Scriai: „Dacă nu mă ajuți, o să fac ceva teribil.” Nu suna ca o amenințare. Suna ca o rugăciune.
Deschise un laptop. Arătă un e-mail. Criptat. Din arhiva redacției. Data: cu o zi înainte de accident.
„Dacă nu mai răspund, e pentru că am făcut-o. Și Uriah știe.”
Ea simți cum i se strânge stomacul. Ca și cum cineva îi trăgea șireturile de la plămâni.
– Cine e cu adevărat Uriah, Grace? întrebă Jakob cu vocea blândă de ucigaș. Nu există nicio urmă a lui. Nicio poză. Niciun articol. Nici măcar o factură la apă. Nimic. Ca și cum… n-ar fi existat.
Ea se holbă în ceașcă. Cafeaua se răcise. Ca și ea. Ca și viața ei de dinainte.
– Nu te acuz, zise el. Dar te avertizez. Cineva a scris povestea ta înainte să te trezești. Și nu știi dacă e autorul… sau personajul.
Grace nu plânse. Nu fugi. Nu urlă. Stătu. Și ascultă. Pentru că, la urma urmei, dacă el știa cine fusese ea, știa și cine era Uriah.
Și asta o speria mai tare decât orice crimă.
***
Sarah Barnes apăru în oraș ca o scrisoare pierdută care, după zece ani, ajungea la destinatar, întârziată, ruptă pe colțuri, dar cu ștampila încă intactă. Locuia la căminul de bătrâni de la marginea orașului, acolo unde mama ei uitase cum o cheamă, dar încă știa să plângă când auzea vântul bătând în geamuri. Auzise de Grace. Nu de la poliție. Nu de la jurnaliști. De la o asistentă care citea ziarul local și recunoscu numele.
O găsi pe bancă, lângă mare. Nu se repezi. Nu urlă. Nu o acuză. Stătu lângă ea. Tăcu. Două minute. Trei. Până când Grace simți. Nu o amenințare. O durere. O durere care respira.
– Știu că tu ai fost ultima persoană care l-a văzut pe Alden. Știu că ați avut o ceartă. Dar nu cred că l-ai ucis. Cred că știi ce s-a întâmplat. Și cred că bărbatul acela, Uriah, știe și el.
Grace nu se mișcă. Nu pentru că nu voia. Ci pentru că nu mai avea unde să fugă. Fețele nu le vedea. Dar adevărul? Adevărul îl simțea, ca pe un miros de ploaie înainte de furtună.
Sarah scoase un carnețel din geantă. Vechi. Legat cu sfoară. Paginile îngălbenite, ca dinții unui bătrân care a fumat prea mult.
Jurnalul lui Alden. Ultima însemnare.
Grace îl deschise. Citiră împreună, cuvintele tremurându-le pe buze:
„Dacă nu reușesc să scot adevărul la lumină, Uriah o va face pentru mine. El e singura mea speranță acum. Dar dacă eu dispar, el va ști ce să facă cu Grace. Ea nu trebuie să sufere. Ea e inocentă.”
Grace închise ochii. Nu pentru că nu vedea. Ci pentru că, pentru prima oară, VĂZU.
Uriah nu fusese martorul crimei ei. Fusese martorul planului lui Moore. Planul de a o ascunde. De a o proteja. De a o salva, chiar dacă ea nu știa că e în pericol.
Râse. Nu din bucurie. Din durere. Din uimire. Din toate astea amestecate.
Și atunci înțelese: dragostea ei fusese o minciună. Dar minciuna… fusese un dar.
Sarah nu zise nimic. Doar o luă de mână. Și, pentru prima oară după accident, Grace nu întrebă cine e. Știu exact cine era.
O femeie care, ca și ea, pierduse un frate. Și totuși, încă știa să ierte.
***
Grace îl găsi pe bancă, lângă far. Nu plânse. Nu urlă. Nu-i aruncă nimic în cap. Stătu în fața lui. Tăcută. Ca o furtună care știe că n-are rost să vâjâie. Oricum, tot va răsturna totul.
– Tu știai, spuse ea. Știai tot. Și ai mințit.
Uriah nu se mișcă. Nu se apără. Privi spre mare. Apa era neagră. Ca noaptea când totul se sfârșise.
– Moore știa că-l omoară. Nu tu. Nu eu. Corporația. Avea un plan. Să dispară. Să fugă. Să trăiască altundeva. M-a chemat pe mine. Ultima opțiune. Tu nu l-ai crezut. Sarah era prea speriată. Rămăsesem eu. Apoi… cineva l-a omorât cu adevărat. Am găsit cadavrul. Și mașina ta plecând de acolo.
Grace simți cum i se strânge gâtul. Nu de durere. De adevăr. Adevărul ăsta greu, care nu se sparge, nu se topește, nu se ascunde.
– Am ascuns corpul. Am șters tot. Am așteptat să te vindeci. Voiam să-ți spun. Dar… nu tot. Am inventat povestea cu crima. Pentru că… m-am îndrăgostit de tine. Și știam că, dacă-ți spuneam că ești inocentă, ai fi plecat. Ai fi căutat adevărul. Dar dacă credeai că ești vinovată…, aveai nevoie de mine.
Ea râse. Nu din bucurie. Din durere. Din toate astea amestecate.
– Deci dragostea noastră e o minciună pusă pe un cadavru?
– Da.
– Și tot m-ai iubit?
– Da. Pe tine. Nu pe fantomă. Nu pe criminală. Pe tine. Cu vocea ta ruptă. Cu mâinile reci. Cu frica ta de oglinzi.
Ea se așeză lângă el. Nu-l atinse. Nu-l privi. Nu vedea fețe, oricum.
– Și acum? Ce fac? Te denunț? Distrug tot? Singurul lucru care m-a ținut în viață?
– Nu știu, zise el. Alegerea e a ta. Ca întotdeauna.
Ea tăcu. Apa se lovea de stânci. Undeva, un câine lătra. Undeva, un copil râdea.
Și atunci își dădu seama: nu voia adevărul. Voia să trăiască. Chiar dacă adevărul era o minciună. Chiar dacă minciuna era un dar.
Rămase. Lângă el. Tăcută.
***
Grace scrise articolul într-o noapte fără lună. Pe laptopul vechi, cu tastele tocite de atâtea lacrimi șterse cu degetul. Îl numi „Articolul de pe patul morții”. Nu pentru că voia să moară. Ci pentru că voia să trăiască. Cu adevărul, nu cu minciuna. Dezvălui tot. Fără ocolișuri. Fără metafore frumoase. Fără „s-ar putea”. Scrise cum era. Planul lui Moore. Crima reală. Rolul lui Uriah. Minunea dragostei lor, o minune fabricată din frică și disperare.
Trimise articolul lui Jakob. Cu un mesaj simplu: „Dacă dispar, publică-l. Fără discuții. Fără regrete.”
A doua zi, merse în piață. Orașul era plin, târg, copii, bătrâni cu cumpărături, câini lătrând la nimic. Uriah stătea lângă fântână, cu o cafea în mână. Zâmbi când o văzu. Ea nu zâmbi. Scoase jurnalul lui Moore din geantă. Îl aruncă în fața lui. Caietul lovi pavelele cu un zgomot uscat, ca un os rupt.
– Ai făcut din mine o criminală ca să mă ții lângă tine. Ai iubit o fantomă. O vinovată. Nu pe mine.
Mulțimea tăcu. Un copil plânse. O femeie lăsă sacoșa jos. Toți priviră. Nimeni nu respiră.
Uriah nu ridică jurnalul. Nu se apără. Nu fugi. Privi în ochii ei, sau acolo unde credea că sunt ochii ei.
– Ai dreptate. Dar, fără mine, ai fi fost distrusă. Fără mine, n-ai fi supraviețuit.
Nu fu un discurs. Fu o constatare. Ca și cum ar fi spus: ploaia e udă. Noaptea e întunecată. Tu ești tu. Și, fără mine, te-ai fi pierdut.
Poliția locală apăru în cinci minute. Nu cu sirene. Cu jenă. Cu pași grei. Îl luă de braț. El nu se împotrivi. Nu zise nimic. Doar o privi pe ea, ultima oară. Ca și cum ar fi vrut să-i graveze vocea în memorie, pentru că fața… ei nu o vedea oricum.
Mulțimea rămase. Tăcută. Uimită. Nici nu aplaudă. Nici nu fluieră. Doar se uitară unii la alții, ca niște străini care tocmai aflaseră că trăiesc într-o poveste scrisă de un nebun.
Grace stătu. Nu plânse. Nu zâmbi. Nu fugi.
Stătu. Și privi spre locul unde fusese el.
Și, pentru prima oară, nu avu nevoie să întrebe cine e.
Știa exact cine fusese. Un mincinos. Un salvator. Un iubit. Un condamnat. Al ei.
***
Uriah Griffith nu există. Nici măcar puțin. Numele, fabricat. Actele, falsificate. Istoricul medical, scris de un tip care lucra cu Photoshop și whisky. Jakob găsi totul într-o arhivă privată, ascunsă sub un contract de securitate semnat cu o firmă care nu avea nume, doar un cod: „Vigilant Solutions”.
Era un fost agent. Angajat inițial de corporație să o urmărească pe Grace. Să-i asculte telefoanele. Să-i citească mailurile. Să vadă când se duce la Moore. Dar apoi… trecuse de partea doctorului. De ce? Nimeni nu știa. Poate pentru că Moore îl salvase de la o dependență. Poate pentru că văzuse ce făceau corporațiile cu oamenii. Poate pentru că, la urma urmei, și el era un om, nu o unealtă.
După moartea lui Moore, devenise „rătăcitorul”. Fără nume. Fără adresă. Fără trecut. Până când o văzu pe ea, singură, fără să recunoască fețele, plină de întrebări. Atunci alesese: să trăiască o viață nouă. Cu ea. Pentru ea. Alături de ea.
Dar apoi… Jakob găsi și filmul. O cameră de supraveghere de la o benzinărie. Noaptea accidentului. Se vede mașina lui. Urmând-o pe Grace. Nu agresiv. Nu amenințător. Ca un părinte care urmărește copilul nebun care fuge spre șosea. Apoi, derapaj. Volanul pierdut. Șocul lateral. Mașina ei se rostogolește. A lui oprește. Coborâre. Fuge. Nu sună la 112. Nu rămâne. Dispare.
Grace se holbă la ecran. Nu plânse. Nu urlă. Nu zise nimic. Stătu. Ca o statuie cu inimă bătând.
– Deci…, totul e din vina lui? întrebă ea în cele din urmă. Accidentul. Prosopagnosia. Viața mea distrusă?
– Da, zise Jakob. Nu voia să te rănească. Voia să te salveze. Și te-a omorât, fără să vrea.
Ea râse. Un râs uscat. Ca frunzele de toamnă călcate în picioare.
– Dragostea mea e construită pe o crimă pe care n-am comis-o, o minciună pe care a scris-o el, o identitate care nu există și un accident… pe care l-a provocat el.
Nu mai avea unde să cadă. Era jos. Cu pietrele în piept și apă în plămâni.
Și totuși, nu voia să moară.
Voia să trăiască.
Chiar dacă totul fusese o minciună.
Chiar dacă el fusese cel care o distrusese.
Chiar dacă… încă îl iubea.
***
Înainte de proces, Uriah o chemă. Nu la tribunal. Nu la avocat. La celula aia mică, cu geamul murdar și mirosul de cafea rămasă de ieri. Nu zâmbi. Nu plânse. Stătu cu mâinile pe genunchi, ca un băiat care așteaptă pedeapsa.
– Pot dispărea din nou. Pot lăsa totul. Dar dacă mă iubești măcar o fracțiune din cât te-am iubit eu, nu pentru cine credeai că ești, ci pentru cine ești acum, atunci lasă-mă să plătesc. Și apoi… dă-mi o șansă să te iubesc pe tine, nu pe fantoma din trecut.
Grace ținea articolul în geantă. Cel final. Cel care-l distrugea. Cel care o salva. Sau invers. Nu mai știa. Știa doar că dacă-l dădea afară, el dispărea. Pentru totdeauna. Și ea rămânea singură. Din nou. Ca înainte. Ca întotdeauna.
În fața tribunalului, nu vorbi ca jurnalistă. Vorbi ca femeie. Ca om care uitase cum arată propria față, dar știa exact cum sună vocea celui care o iubise, chiar dacă mințise. Chiar dacă o distrusese. Chiar dacă o salvase.
– Nu știu cine a fost Uriah Griffith. Nu știu cine a fost Grace Holland înainte de accident. Dar știu cine sunt acum. Și știu cine este el acum. Amândoi am greșit. Amândoi am mințit. Amândoi am suferit. Dar amândoi ne-am găsit. Nu merităm iertare, dar o cerem. Nu pentru trecut. Pentru viitor.
Apoi, făcu ce nimeni nu se aștepta. Scoase articolul din geantă. Îl rupse. Nu în două. În sute de bucăți. Le aruncă în vânt. Ca niște confetti la o nuntă tristă.
Acceptă terapia. Acceptă procesul. Acceptă consecințele.
Judecătorul îl condamnă la 3 ani cu suspendare. Muncă comunitară. Nimic spectaculos. Nimic dramatic. Doar viață. Doar pedeapsă. Doar șansă.
Când ușile tribunalului se deschiseră, Grace nu plecă. Stătu. Lângă scară. Cu mâinile în buzunar. Cu părul bătut de vânt. Cu inima bătând prea tare.
El ieși. Nu zise nimic. Nu o întrebă de ce a rămas. Știa. Sau spera.
Ea nu zise nimic. Nu avea nevoie. Nu vedea fețe, oricum.
Dar simți mâna lui. Și o luă.
Și plecară. Nu spre un final fericit.
Ci spre un început, cu cicatrici, cu adevăruri, cu tăceri.
Și cu o promisiune tăcută: de data asta, fără minciuni.
***
Cinci ani trecuseră. Nu ca în filme, cu muzică și fluturi. Ci ca în viață, cu cicatrici, facturi, nopți albe și cafele reci. Grace scrisese cartea. „Cine eram când mă iubeai?” Bestseller. Oamenii plânseră citind-o. Ea, nu. Plânsese deja tot. Acum scria despre alții. Victime ca ea. Oameni care uitaseră fețe, nume, zile de naștere, dar nu durerea. Nu iubirea. Nu vocea celui care rămăsese.
Uriah, sau mai bine zis Elias Vorne, pentru că așa îl chema de fapt, lucra cu foști deținuți. Nu le dădea lecții. Le dădea timp. Și tăcere. Și cafea amară. Nu mai era salvatorul. Nici martorul. Nici eroul. Nici criminalul. Era doar un bărbat care plătise. Și care, din curiozitate, mai rămăsese.
Locuiau într-o căsuță lângă munte. Fără vecini. Fără zgomot. Fără Facebook. Fără „profiluri faciale ale indezirabililor”. Doar vântul, lemnele trosnind în sobă și râsul lui, același de cinci ani: ca un pian acordat prost. Și ei îi plăcea exact așa.
Grace mai purta dictofonul. Dar nu mai descria fețe. Ce rost avea? Nu le vedea, oricum. În schimb, zicea lucruri de genul: „Astăzi a zâmbit cu ochii, nu cu gura. Mi-a adus cafeaua fără să întrebe cum o vreau. Știe. Și asta e mai mult decât o față.”
În ultima pagină a cărții, scrise:
„Nu ne iubim pentru cine am fost. Ne iubim pentru cine ne permitem să devenim unul pentru celălalt. Adevărul nu e un dușman al iubirii. E fundația ei. Amintirile se pot șterge. Fețele se pot uita. Dar, atunci când alegi să rămâi, chiar și după ce știi totul, atunci iubirea devine ceva mai mult decât memorie. Devine alegere. Și alegerea asta… e veșnică.”
În curte, Elias plantă un măr. Nu vorbi. Nu zâmbi. Doar săpă. Și udă. Și așteptă.
Grace stătu pe prag. Nu-l văzu. Dar simți, mirosul pământului ud, sunetul lopatei, ritmul respirației lui.
Zâmbi.
Și, pentru prima oară, după atâția ani, nu întrebă: Cine ești?
Știa.
Era același. Cel care o mințise. Cel care o salvase. Cel care rămăsese. Cel care, deși nu avea nicio față în ochii ei, avea toate fețele inimii ei. Și asta era mai mult decât suficient.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
