O companie de realitate augmentată lansează un implant cerebral care permite utilizatorilor să retrăiască momentele lor cele mai intense, dar numai timp de 45 de secunde. Adicția se răspândește rapid: oamenii renunță la viață doar ca să retrăiască acel moment perfect. Povestirea „45 de secunde de eternitate” urmărește un agent care trebuie să investigheze o serie de sinucideri în masă ce au loc în același minut, la aceeași oră. El descoperă că un grup de utilizatori a reușit să sincronizeze „punctele 45” pentru a crea o realitate alternativă în acel fragment de timp, mai atractivă decât lumea reală.
„45 de secunde de eternitate”
Autor: Claudiu Neacșu
Amfiteatrul părea decupat dintr-un vis al viitorului. Holograme albastre pluteau pe deasupra capetelor, pulsând în ritm cu respirația mulțimii. Oamenii stăteau nemișcați, cu ochii agățați de scenă, unde Kyler Hickman, un geniu al neurotehnologiei și fondatorul companiei EchoMind, înainta încet în bătaia reflectoarelor, cu costumul său alb strălucind ca o promisiune imposibilă. În mână, ținea un obiect mic, lucios, implantul Echo-45.
– Ce ați da să retrăiți prima sărutare? întrebă el cu voce moale, pătrunzătoare. Momentul în care ați știut că sunteți iubiți? Sau victoria care v-a definit?
Un freamăt se strecură prin sală, ca un suspin colectiv. Printre spectatori, Ellie James strângea o fotografie veche, cu ochii încețoșați de oboseală și dor.
– Nu vă vând un produs, continuă Kyler, ci vă ofer o ușă. Către fericire pură. Patruzeci și cinci de secunde. Atât e nevoie.
Un ecran uriaș se aprinse. În el, un bărbat râdea, senin, autentic, în timp ce un cronometru porni: 45… 44… 43…
Din public se auziră voci tremurate:
– E momentul când mi-a zis „da”…
– Primul meu gol…
Camera se opri pe chipul lui Ellie. Ea închise ochii, coborând în sinea ei, înapoi în ultima zi cu mama, înainte ca totul să se sfârșească. O lacrimă îi lunecă pe obraz, tăcută, inevitabilă.
– Te simt din nou…, gândi ea.
Dar, când deschise ochii, holograma dispăruse. Contorul arăta zero. Iar lumina crudă a realității o izbi drept în piept.
– Și acum… cine vrea să încerce? zâmbi Kyler.
Mâini se ridicară ca niște brațe în flăcări. Un început de frenezie. Ellie se uită în jur. Oamenii se împingeau, se călcau în picioare pentru cele patruzeci și cinci de secunde.
Și, într-un fel, poate chiar pentru viață.
***
Apartamentul mirosea a letargie călduță și mobilier scump. Harley Davidson, un agent dur și analitic al Biroului pentru Controlul Tehnologiilor Neuroaugmentate, păși peste prag ca un om care intră în propria vină. Aerul înțepenit îl izbi în piept, încărcat de dulceața stătută a cărnii care nu mai e a nimănui. Tăcerea avea gust de praf și fier.
Trupurile zăceau în toate colțurile, pe canapele, întinse în pat, unul la birou cu spatele încă drept. Fiecare cu câte un Echo-45 ancorat de tâmplă. Fiecare cu ceasul de deces fixat obsesiv la 3:33 dimineața.
– Boss…, uită-te la fețele lor, bâzâi vocea lui Ronan prin com-link, înăbușită de distorsiuni. De parcă au murit în extaz.
Harley se aplecă spre un bărbat cu costum perfect călcat, cu pielea lui palidă ca lumina unui neon obosit. Îi ridică pleoapa cu două degete. Ochiul era umed, având pupila dilatată ca o fereastră deschisă spre altceva.
– N-au murit, spuse Harley. Sunt prinși acolo.
Ellie tremura lângă o bibliotecă, cu o mână întinsă spre unul dintre implanturi. Îl atinse cu vârful degetelor, închise ochii. Și, pentru o clipă, văzu.
O piață caldă, un soare ireal, oameni care se îmbrățișau fără sunet, fără grabă, fără umbră. Zâmbete tăcute. Cerul nemișcat. Ceasul stătea pe loc: 3:33.
– E un altar, șopti Ellie deschizând ochii, sufocată de groază. Kyler i-a blocat într-o amintire la comandă.
Afara, țipetele polițiștilor loveau ușile ca niște pietre. Harley trase un sertar. În el, un jurnal scris cu o mâzgălitură obsedată, pagina după pagină sufocată de același gând:
„A 45-a secundă nu se termină niciodată…”
Strânse coperțile între pumni. Înțelegea acum. Următoarea sinucidere în masă nu era ipotetică. Era deja scrisă. Ora? Tot 3:33.
Mâine.
***
Subsolul părea stomacul unei fiare adormite. Ceasul arăta 2:17 dimineața, dar aerul tremura ca înainte de o furtună. Harley și Ellie înaintau în tăcere, cu luminile frontale tăind bezna în fascicule nervoase. Pereții erau acoperiți cu simboluri desenate compulsiv, cercuri concentrice, fiecare cu cifra 45 repetată obsesiv, ca o rugăciune scrijelită de minți care nu mai aveau loc în ele însele.
Pe podea, zeci de implanturi Echo-45 sclipeau aranjate în spirală, fiecare pulsând slab, ca niște ochi adormiți care încă visau.
– E un ritual, șopti Ellie, cu buzele abia ținându-se de vibrația glasului. Uită-te la poziția corpurilor…
Harley înclină lanterna spre centrul încăperii. Trei trupuri, în poziție lotus, cu mâinile împreunate, stăteau nemișcate. Implanturile lor emiteau un tic-tac electronic perfect sincronizat, un sunet care te zgâria în spatele craniului.
– Sunt conectați într-o rețea, izbucni Ronan prin com-link, cu vocea lui vibrând în eterul tehnologic. Toți rulează aceeași amintire… Dar nu e a lor.
Ellie întinse mâna spre un ecran murdar prins în perete. Imaginea era înghețată: Kyler, în centrul unei mulțimi de adepți, vorbind cu ochii aprinși și gesturi de mesia.
– În a 45-a secundă, rostea el, vom trăi în Rai. Fără bătrânețe. Fără moarte. Doar… perfecțiune.
Un zgomot din spate. Nu tare, dar suficient cât să-l facă pe Harley să-și întoarcă arma înainte de a-și întoarce capul. Din întuneric, apăru o siluetă clătinându-se, cu ochii bulbucați de o euforie murdară.
– Ai venit să te alături… în eternitate? mormăi omul cu vocea cuiva golit de suflet.
Harley ridică pistolul. Ellie strigă, dar prea târziu. Supraviețuitorul apăsă pe un buton minuscul, lipit de palma lui cu scotch și sânge.
În același timp, toate implanturile de pe podea pârâiră, într-un cor stricat.
– S-a activat un nou ciclu! Plecați de acolo! țipă Ronan.
Dar vocea lui era deja înecată de un alt sunet.
Pași. Mulți. Grei. Neuniformi. Veneau din toate direcțiile. Veneau spre ei.
***
Ora 4:26 dimineața. Baza subterană vibra sub greutatea datelor.
Ecranele pâlpâiau isteric, umbre albastre dansând pe pereții aspri ai betonului. Fiecare monitor urla altă catastrofă. Ellie, în fața unei holograme suspendate, tremura. Pe harta 3D, milioane de puncte roșii pulsau în sincronie, scurgându-se pe glob, ca o hemoragie de semnal.
Ronan, cu ochii inflamați și degetele crăpate de cofeină, bătea frenetic în tastatură.
– Nu sunt doar voluntari, gâfâi el arătând spre o secvență. Uită-te la modelele de activare…
Harley mări imaginea unui cartier din Shanghai. Toate implanturile Echo-45 porneau simultan, în clădiri aparent pustii. Niciun ordin de achiziție. Niciun punct de livrare.
Ellie își îndreptă degetul spre o curbă roșie de pe grafic, cu vocea sfărâmată de oroare:
– Se propagă ca un virus… A umblat la rețelele 5G. Orice creier care prinde semnal Echo-45 devine purtător.
Pe ecranul lateral, transmisia piratată izbucni brusc în sunet. Kyler, înconjurat de adepți, surâdea ca un apostol, cu dinții prea albi.
– De ce să mai trăiți în lumea asta stricată? spuse cu glasul lui vibrând cald, infectând fiecare decibel. Când puteți trăi în amintirea perfectă? În 72 de ore, toată omenirea va fi liberă.
Un bip. Un altul. Ronan ridică mâinile de pe tastatură. Codul de alarmă se declanșase singur.
Harley privi monitorul principal. Cifrele îl loviră ca o măciucă:
DETECTAT: 12.458.901 IMPLANTURI ACTIVATE SINCRON
Ellie se prăbuși pe un scaun metalic, cu mâinile în poală și ochii umeziți de panică resemnată.
– Nu mai avem timp, șopti ea. Îi va conecta pe toți. Îi va lega la coșmarul lui de Rai…
Harley privi ceasul. 4:33. Exact 72 de ore până când lumea urma să uite cine este.
***
Ora 5:17 dimineața. Baza subterană tremura de la interior.
Ronan se zvârcolea pe podeaua rece, cu trupul arcuit în spasme. Implantul de la tâmplă pulsa albastru, ca o rană cosmică. Sângele i se scurgea pe nas, prelingându-se pe tastele laptopului care încă pâlpâia cu linii de cod. Harley îl ținea strâns de umeri, încercând să-l țină ancorat, dar realitatea îl părăsea cu fiecare bătaie de pleoapă.
– Văd… cerul lor… e atât de frumos, șopti Ronan, iar vocea lui deveni dublă, una umană, alta… nu.
Ellie încercă să-i injecteze un inhibitor neural. Flaconul i se sparse în palmă. Cioburi. Sub pielea ei, frica pulsa ca o insectă.
Ronan râse. Râse cu o bucurie străină, contagioasă, bolnavă. Degetele îi zgâriau pardoseala ca un copil pierdut într-o buclă.
– Rămâi cu mine, Hooper! urlă Harley scuturându-l. Asta nu e real!
Holograma se declanșă fără avertisment. Chipul lui Kyler se proiectă pe perete, întors invers, zâmbind ca o icoană stricată.
– De ce îl chinui, Harley? rosti el prin gura lui Ronan. E liber acum. Poți fi și tu…
Ronan se opri. Pupilele i se aprinseră în albastru. Se ridică, perfect calm, cu o mișcare netedă ca dintr-un vis comandat.
– Șaptezeci și una de ore, Davidson, murmură el cu vocea lui Kyler. Apoi toți vom intra în eternitate. Chiar și Ellie.
Harley scoase arma. Ellie țipă, cu mâinile în aer. Ronan… zâmbi. Apoi, ca un fir ars, căzu inert. Implantul făcu un pocnet sec, și un fum subțire se ridică din spatele urechii.
Harley rămase nemișcat. Privi trupul prietenului căzut și șopti:
– Te-ai conectat la el. La toți.
Pe podea, Ronan mai reuși o respirație. Un firicel de viață.
– Oprește-l… chiar dacă… înseamnă să mă pierzi…
Apoi, nimic. Doar liniște.
Harley îi închise ochii. Când îi redeschise pe ai lui, privirea era tăiată în oțel. Decizia fusese luată.
***
Nucleul Central EchoMind – 03:18 AM
Conducta îl scuipă în miezul iadului. Harley înainta târâș, cu fruntea udă de sudoare și uleiuri vechi. Sub el, un ocean de servere pulsa în roșu, ritmic, organic, aproape viu. În centrul uriașei camere, reactorul, o inimă atomică având formă de creier uman, tremura în halo de plasmă. Kyler stătea în miezul acelei geometrii sacre, cu brațele întinse ca un mesia artificial, iar din implantul de la tâmplă hologramele se revărsau ca niște îngeri inversați.
O voce metalică tăie aerul:
– Douăzeci și șapte de minute până la sincronizarea globală.
Harley ateriză tăcut lângă un terminal secundar. Ecranul clipi: 12.901.443 conexiuni active. Respirația i se fractură în gât. Vocea lui Ellie se strecură în cască, abia un șuier:
– Am găsit backdoor-ul. Dar ai nevoie de un implant ca să-l accesezi…
Privirea lui coborî spre dispozitivul Echo-45 pe care Ellie îl ascunsese în buzunarul hainei sale. Îl ridică. Fără ezitare, îl înfipse în tâmplă.
Lumea explodă în culori.
Când își reveni, nu mai era acolo. Sediul Echo devenise o replică digitală, distorsionată și sublimă. Lumina curgea ca mierea, iar totul era tăcut, prea tăcut. În fața lui, Kyler îl aștepta. Zâmbea ca un zeu blând și nebun.
– Te-am așteptat, Davidson. Vrei să salvezi lumea? Atunci treci prin Raiul meu.
În realitate, degetele lui Harley atingeau tastele. Lent. Fiecare apăsare părea că strivea o planetă. Codul de oprire curgea ca smoala.
– Cincisprezece minute rămase.
În tărâmul digital, Kyler întinse mâna spre un orizont artificial. Acolo, Ronan îl privea. Și alte chipuri, oameni uitați, captivi ai visului. Zâmbeau. Îl chemau.
Vocea lui Ellie se zbătu în cască, frântă de bruiaje:
– Harley… dacă rămâi acolo prea… –zzzt– …te pierd și pe t…
Harley închise ochii.
Apoi alergă.
Spre hologramă. Spre prăpastie.
Spre alegere.
***
Spațiul Virtual Echo-45. Timpul Înghețat.
Harley plutea. Casa lui era identică. Fiecare colț, fiecare detaliu. Până și mirosul. Pe geamuri, cădea o zăpadă falsă. Albă. Liniștită. Nimic nu se topea. În bucătărie era ea. Râdea. Exact ca în ultima zi. Mâna ei se întindea spre el.
Și atunci apăru Kyler. Din aer. Ca un duh cu chip blând.
– Poți s-o ai. Doar 45 de secunde. O eternitate, Harley.
Harley ridică mâna. Ezitând. Degetele lui virtuale atinseră aerul. Aproape. Aproape…
Un sunet. Un sughiț de frecvență. Casca lui Ellie pătrunse în vis.
– Harley! Uită-te la ceas!
Oglinda din hol îl trădă. Privirea femeii era goală. Zâmbetul ei era fix. Static. Nicio umbră în casă. Nicio greșeală. Nicio viață.
Harley șopti:
– Nu ești ea. Ești doar un ecou.
Kyler se înțepeni. Uimit. Nu se așteptase la asta. Harley ridică mâna și smulse implantul. Un geam spart. Realitatea crăpă. Totul căzu.
Se trezi brusc. Respira greu. Ellie era lângă el. Îi ținea fața. Lacrimile ei picurau pe obrajii lui.
– Am crezut… că te-am pierdut.
Ecranul pulsa. 00:45. Secunda decisivă. Kyler urlă. Undeva adânc, în ziduri.
Harley se ridică. Încet. Cu ochii umezi, dar limpezi.
– Acum terminăm asta.
În spate, holograma soției lui zâmbi. O ultimă dată.
Apoi se stinse. Ca o lumânare uitată.
***
Spitalul de campanie. 3:33 AM. 2 minute rămase.
Ronan zăcea legat de pat. Venele i se înnegriseră. Implantul pulsa haotic sub piele. Monitorul scâncea sacadat. Inima dansa între viață și moarte. Harley se apropie. Lent. Privirea lui Ronan îi sări în față, încețoșată, ruptă, dar încă vie.
– Nucleul… e în tine acum… șopti printre spasme. Trebuie să intri…
Ellie îi ținea mâna. Dar Ronan se smuci brusc. Tremurat. Implantul lui pâlpâi roșu ca un avertisment. Ecranele din jur explodară în linii de cod. Haos digital.
– E prea târziu, Harley! zise.
Dar vocea nu mai era a lui. Kyler preluase.
– Ia-ți rămas-bun!
Harley nu clipi. Apucă o seringă. Neurostabilizator. Fără ezitare, i-o înfipse în gât. Un gest brutal. Eficient.
Ochii lui Ronan se limpeziră pentru o clipă. Respira greu. Dar era el.
– Ascultă… Punctul 45… e în toate… Dar tu… tu ai cheia. Poți intra în matrice. Dar știi ce pierzi.
Pe un monitor, contorul global pulsa: 00:45.
Ellie se întoarse spre Harley. Speriată. Tăcută.
– Dacă intri… Poți rămâne prins. În orice amintire.
Ronan îi strânse mâna lui Harley. Slab, dar sincer. Un ultim impuls.
– Fă-o pentru ceilalți… Pentru cei fără alegere…
Un jet de sânge. Zâmbet. Apoi nimic.
Monitorul țipă. Un sunet prelung. Continuu. Harley închise ochii lui Ronan cu două degete. Nu tremura.
Când se ridică, deja își activase implantul. Privirea lui era bloc de granit.
– Dacă nu mă vezi în 44 de secunde… dă restart la tot.
Ellie încuviință. Mută. Lacrimile abia încolțiseră.
Harley se întoarse. Și se aruncă în întuneric.
Ultima luptă îl aștepta.
***
Matricea Echo-45. Timp înghețat la 00:45
Harley se trezi. O lume aurie îl înghiți. Cerul era un amurg nemișcat. Oamenii, zeci de mii, zâmbeau în gol. Toți. Încremeniți. În extaz.
Ronan era acolo. Sau ce mai rămăsese din el. O umbră digitală. Alături de victime. Murmurau cu aceeași voce.
– Rămâi… Doar rămâi…
Kyler apăru din lumină. Înalt. Fals. Cu brațele larg deschise. Mântuitor de hologramă. În spatele lui, o replică. Soția lui Harley. Întindea mâinile. Perfectă. Fără cusur.
– Uită-te la ei, Harley, zise Kyler. Nicio durere. Doar fericire.
Harley privi în jos. Mâinile lui deveneau transparente. Victimele îl atingeau. Degetele lor îi treceau prin carne ca prin fum.
Ronan, sau copia lui, șopti cu voce joasă:
– Nu ne lua asta. Nu te lua pe tine.
Kyler ridică o mână. Lumea se schimbă. Mai frumoasă. Curată. Orașul visat de Harley. Fără sânge. Fără crime. Fără sfârșit.
– Ești ultimul obstacol, spuse Kyler. Lasă-ne. Să vindecăm.
Harley închise ochii. Tăcere. Prea multă tăcere. Fără vânt. Fără păsări. Fără inimă.
Îi deschise.
– Nu e viață. E o înmormântare.
Kyler își pierdu zâmbetul. Lent. Rece.
Harley ridică pumnul. Îl lăsă să cadă.
Solul crăpă sub el.
Realitatea se fisură.
***
Sediul EchoMind. Dimineața următoare.
Soarele mușca din clădiri. Aerul rece curgea peste oraș ca o promisiune. Pe acoperiș, Harley stătea nemișcat. Privea în jos, la străzile care se trezeau. La oameni care se mișcau din nou. Fără algoritmi. Fără ecouri.
Ellie urcă în tăcere. Două cafele. Una i-o întinse lui.
– Ronan s-a trezit, spuse ea cu un zâmbet cald. Își amintește tot. Chiar și că l-ai salvat.
Harley dădu din cap. Liniște. Se uita înspre marginea clădirii, acolo unde, cu câteva ore în urmă, se stinsese proiecția lui Kyler. Nicio urmă. Nici măcar praf.
Din depărtare, sirenele încă plângeau. Rămășițele unui coșmar digital.
– O să-i dăm în judecată pe toți, zise Harley. Nu mai lăsăm tehnologia să ne fure ce suntem.
Ellie scoase ceva din buzunarul hainei. O fotografie veche. Fără filtre. Fără implant. Doar ea. Soția lui. Îi întinse imaginea fără să spună nimic.
Harley o luă. Îi trecu degetele peste chipul din hârtie, de parcă putea s-o simtă. Apoi închise ochii. Trase aer în piept. Aer adevărat.
– Ar fi fost mândră de tine, șopti Ellie.
El nu răspunse imediat. Când deschise ochii, zâmbea. Nu din obligație. Ci pentru că putea.
– Mergem înainte, spuse. Așa ar fi vrut și ea.
Orașul se trezi cu totul. Mașinile claxonau. Pașii grăbiți se ciocneau pe trotuare. Cineva țipa. Cineva râdea. Viața se întorcea. Cu haos. Cu zgomot. Cu tot ce era imperfect.
Dar era vie.
Sfârșit!
Autor: Claudiu Neacșu
