În universul vibrant al artei și culturii, o prezență strălucitoare și inspirațională atrage mereu atenția. Astăzi ne îndreptăm privirile către Denisse Moise, o artistă cu o poveste remarcabilă și un parcurs ce trasează granițele creativității și dedicării. Cu abilități și experiență din domenii diverse, Denisse Moise luminează calea către inovație și evoluție într-un interviu care promite să dezvăluie profunzimea și pasiunea din spatele creației sale artistice.
Claudiu Neacșu: Cum ați gestionat tranziția de la studiile de arhitectură la actorie și cum a influențat această schimbare parcursul dumneavoastră artistic?
Denisse Moise: Cred că a fost cea mai grea perioadă din viața mea de până acum. Clacam constant. În primul rând era un domeniu total necunoscut, nici în familie, nici în școală nu avusesem ocazia să iau contactul cu lumea teatrală, cu lumea artistică. Iar anul I de facultate s-a suprapus cu un “reverse culture shock” care a condus la mai multe simptome de depresie, inclusiv sindromul impostorului. Iar asta ucide libertatea de creație. Au fost multe lupte cu mine, să renunț la orgoliu, să învăț să-mi mențin o atitudine pozitivă și să mă readaptez la cultura românească care este total diferită de cea britanică, unde totul este spus cu zâmbetul pe buze. Dar studiile de Arhitectură au fost o bază solidă în dezvoltarea creativității.
Claudiu Neacșu: Care au fost cele mai mari provocări întâlnite în activitatea dumneavoastră la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea și cum le-ați depășit?
Denisse Moise: Perioada de la Teatrul Anton Pann a fost foarte prosperă pentru mine. M-am dezvoltat în mai multe direcții, în afară de cea a actoriei. Dar erau toate corelate cumva. Cea mai mare provocare a fost să am încredere în mine, în propunerile mele la repetiție, în părerile mele și în adevărul meu. Deși era un colectiv foarte darnic, nu era același mediu ca în independent sau în facultate. O bună perioadă încercam să compensez această neîncredere, care era un soi de neîmplinire, implicându-mă în promovare, în organizare de evenimente sau coordonare de proiecte. Cred că o dată cu spectacolul “În cealaltă cameră” în regia lui Vlad Massaci am depășit aceste bariere ale neîncrederii.
Claudiu Neacșu: Fondarea Asociației Țais reprezintă o realizare impresionantă. Ce v-a motivat să inițiați acest proiect și care sunt principalele obiective ale asociației?
Denisse Moise: Am fost o clasă foarte unită și ambițioasă. Totodată, nu doream ca povestea noastră să se termine și nici spectacolele noastre să-și încheie viața, odată cu ceremonia de absolvire. Deși reprezentații ale unor spectacole mai avuseserăm sub numele de Trupa Țais (de ex spectacolul “Grand Hotel Caragiale”), înființarea oficială a asociației am făcut-o pentru a juca la Teatrul Național din Craiova spectacolul “O Femeie” de Peter Esterhazy, regia și coregrafia Andrea Gavriliu, în cadrul programului 11+1.
Aveam un avânt dar și o naivitate fantastică. Îmi amintesc că am mers să semnez contractul și nu știam că trebuie să am ștampilă. În ziua spectacolului alergam prin centrul Craiovei să fac ștampilă și să cumpăr chitanțier.
În fond, eram un grup cu principii artistice comune, sădite de către profesorii noștri (Miklos Bács, Irina Wintze și Camelia Curuțiu), și ne doream să ducem mai departe această chimie între noi, energia unei trupe unite. Era un răspuns la ceea ce simțeam noi că nu funcționează în sistem.
Claudiu Neacșu: Cum vă mențineți creativitatea și motivația în fața provocărilor pe care le impune perioada de concediu de maternitate?
Denisse Moise: Ha, ha, creativitatea este dezvoltată încontinuu ca părinte: când mănâncă, când adoarme, când se joacă, când trebuie să-i găsești activități ca să te mai ocupi de ale tale. Motivația cred că vine de la sine, din pasiune, dar și din dorința de a fi un model pentru ea. Însă trebuie un “sistem” ca să duci la capăt un lucru. Cu asta m-am obișnuit cel mai greu, să fiu întreruptă încontinuu. Dar acum știu că ce pot face de pe telefon o fac când o alăptez sau când se joacă singură, și ceea ce merge doar de pe laptop, o fac când doarme. Iar pentru toate celelalte treburi în casă, încerc să o implic și pe ea cât pot.
În ceea ce privește actoria, învăț text cu ea, mai fac exerciții de canto cu ea. Trebuie să îi explic că mami nu plânge pe bune când repetă textul și să nu se îngrijoreze, dar mă topesc când vine să mă ia în brațe crezând ca sunt tristă.
Claudiu Neacșu: Ce rol joacă Asociația Țais în promovarea și dezvoltarea artei și culturii în comunitatea dumneavoastră?
Denisse Moise: Până acum, majoritatea proiectelor au fost cu adresabilitate către publicul tânăr, indiferent că au fost implementate în București, Cluj-Napoca sau mai spre Vest, în Reșița. Și cred că ce le leagă este dorința de inovare, chit că este la nivel de proces (aici mă refer la creațiile colective), la nivel de temă (de ex. “Psihopatos” scris și regizat de Norbert Boda) sau la nivel de tehnologie folosită (de ex proiectul REȘIȚA_500 care își propunea să combine hologramele cu actori reali). Pe viitor cred că ne propunem proiecte mai interactive, mai ancorate în specificul locului în care se implementează.
Claudiu Neacșu: Care sunt cele mai memorabile proiecte în care ați fost implicată la Reactor de Creație și Experiment Cluj și cum au contribuit acestea la evoluția dumneavoastră artistică?
Denisse Moise: Deși am jucat în doar 2 spectacole la Reactor am senzația că au fost mult mai multe. Bine, integrarea mea în familia Reactor s-a suprapus cu anul al III-lea de facultate și nu aveam timp decât în vacanțe pentru repetiții.
Dar ambele producții au fost puncte de cotitură pentru mine.
Primul, “via negativa” spectacol devised (creație colectivă), coordonat de Petro Ionescu și Raul Coldea, a însemnat descoperirea teatrului performativ și a faptului că universul clasei noastre nu este un reper absolut, că mai pot fi și alte gusturi, alte preferințe, alte stiluri de teatru la fel de valabile. Am repetat la acest spectacol în vara dintre anul al II-lea și al III-lea de facultate.
Iar cel de-al doilea, “Miracolul de la Cluj” de Petro Ionescu, regia David Schwartz, la care am repetat în următoarea vară, imediat după absolvire, m-a învățat ce înseamnă responsabilitate față de informația livrată, inclusiv forma în care este prezentată. Era un spectacol de teatru documentar, despre fenomenul Caritas, în care ne-am folosit de elementele de teatru Verbatim (în care transpui scenic mărturii reale ale unor oameni existenți). Am învățat ce înseamnă documentarea, să iei interviuri și să treci printr-un filtru critic niște întâmplări. Să te poziționezi.
În general prin ei am învățat multe despre ce înseamnă comunicare și cum să ai un discurs artistic. Pentru că, pe lângă spectacole, mai erau și alte evenimente la care eram martoră sau complice. Asta până în momentul în care m-am angajat la Vâlcea și a devenit din ce în ce mai greu să ajung în Cluj.
Claudiu Neacșu: Ce vă inspiră și ce vă determină să vă implicați în diverse proiecte artistice și culturale, în ciuda responsabilităților din viața personală și profesională?
Denisse Moise: Niciodată nu m-am gândit de ce fac ceea ce fac. Cred că întâi vine inspirația și apoi nevoia de a îndeplini ce mi-am imaginat. Visez foarte mult cu ochii deschiși. Iar momentan, locuind în Reșița, descopăr un foarte mare potențial. Teatrul de Vest, înainte de toate, este locul unde îmi sunt validate propunerile în ceea ce privește marketingul sau co-productiile cu Asociația Țais.
Responsabilitățile doar mă obligă la mai multă disciplină.
Claudiu Neacșu: Cum vedeți evoluția teatrului contemporan în România și care sunt direcțiile în care credeți că acesta ar trebui să se îndrepte pentru a rămâne relevant și captivant pentru public?
Denisse Moise: Comparând cu alte țări, suntem încă departe. Momentan, văd că de multe ori discursurile managerilor culturali se împart în două: spectacole pentru public și spectacole pentru breaslă. O producție cred că își îndeplinește cu adevărat menirea în momentul în care abordează ambele direcții. Să fie atrăgător fără să fie pur divertisment. Să fie inovator fără să fie de neînțeles pentru majoritate. Cu toate astea, este mult “teatru bun”. Văd cât de multe propuneri excelente avem când organizăm Festivalul Internațional de Teatru “New Wave”. Dar misiunea organizațiilor culturale, cel puțin ale celor din orașele mici de provincie, este foarte dificilă. Trebuie să suplinești lipsa de educație teatrală din sistemul de învățământ: teatrul nu este o disciplină, este doar o activitate extrașcolară opțională, greu de strecurat în programa încărcată și care depinde foarte mult de cultura teatrală specifică fiecărui profesor.
Claudiu Neacșu: Având în vedere experiența diversificată pe care o aveți în teatru și în alte domenii artistice, cum vă gestionati timpul și resursele pentru a vă îndeplini cu succes toate angajamentele?
Denisse Moise: Ha, ha, aici nu stau foarte bine. Sunt deschisă la sugestii.
Din păcate, lucrurile cu adevărat importante pentru mine, în ceea ce privește cariera, le las într-un fișier în Notes care se numește “Una pe zi” (adică să mă ocup de una din ele pe zi), pentru că nu știu să spun “nu”.
De vreo doi ani de zile am o idee pentru un serial. De mai mult de cinci ani am o schiță pentru un scurt-metraj. Îmi doresc să fac film dar nici măcar nu trimit self-tape-uri directorilor de casting.
Idei de proiecte nici măcar puse pe hârtie, idei de campanii neimplementate.
Trebuie să învăț să prioritizez.
Claudiu Neacșu: Care sunt planurile și proiectele pe care le aveți pentru viitorul apropiat în ceea ce privește cariera artistică și implicarea în comunitatea culturală?
Denisse Moise: Îmi doresc să mă apropii mai tare de tineri, mai ales de cei din Reșița, pentru că pe ei îi observ acum. Să îi cunosc mai bine. Vreau ca fiica mea să crească într-un mediu cât mai bogat cultural și, în plus, cred că este de neconstat nevoia de a investi în cei care, peste câtva timp, vor educa următoarele generații. Să fac proiecte care să îi implice, mai mult decât să fie simpli spectatori. Cred că autocunoașterea și empatia care ies la iveală când faci teatru chiar ar putea să facă lumea mai bună.
Autor: Claudiu Neacșu
