Te-ai uitat vreodată cu atenție la copiii care se joacă în fața blocului sau prin praful uliței, înainte ca noi, ăștia mari, să începem să le strigăm că trebuie să fie primii, că trebuie să ia zece pe linie sau că trebuie să-l întreacă pe ăla micu al vecinului? Dacă îi privești fără să-i bați la cap, o să vezi că ei nu s-au născut cu dorința de a se călca în picioare, ci se caută unii pe alții ca să poată începe jocul, pentru că singuri nu pot face nimic. Ei știu instinctiv ceva ce noi am uitat demult, îngropați sub munți de griji și de rate la bancă. Mi-am dat seama de asta în timp ce priveam pe fereastră cum se scurge viața asta grăbită pe lângă noi. Și m-am simțit dintr-odată foarte obosit, dar nu de oboseala aia bună după o zi de coasă sau de dat cu sapa, ci de o oboseală a sufletului care s-a săturat să tot alerge într-o cursă unde nimeni nu ajunge niciodată cu adevărat la destinație. Trăim într-o lume care a devenit un ring de box imens, unde ni se spune în fiecare zi că e normal să ne dăm coate, că e firesc să ne invidiem colegul care a luat o primă și că succesul tău nu are nicio valoare dacă nu e clădit deasupra eșecului altuia. Concurența asta ne-a intrat în case, în paturi și în minți ca un praf fin care ne distruge omenia. Și am ajuns să credem că așa e viața, că așa trebuie să fie, când de fapt e doar o boală pe care am învățat-o unii de la alții și care ne face să ne simțim singuri chiar și când suntem înconjurați de oameni.
Uită-te un pic la cum s-a schimbat lumea noastră și cum am ajuns să vedem dușmani peste tot, chiar și acolo unde ar trebui să fie frați. Ne trezim dimineața și prima grijă e să nu ne-o ia cineva înainte, să fim noi ăia mai deștepți, mai rapizi, mai tari în gură. Ni s-a băgat în cap ideea asta otrăvită că resursele pământului sunt puține și că, dacă nu te lupți pentru bucata ta, o să rămâi flămând. Dar adevărul e că pământul ăsta e darnic și are de toate pentru toți, dacă am ști să împărțim cu drag. Problema e că am acceptat concurența ca pe un fenomen natural, ca și cum ar fi ploaia sau vântul, și am zis că e în regulă ca unii să piardă totul pentru ca alții să aibă de toate. Dar cine a stabilit regula asta strâmbă? De ce acceptăm noi, oamenii simpli, ca durerea altuia să fie prețul confortului nostru? Această mentalitate e rădăcina tuturor necazurilor noastre, pentru că ea ne face să fim suspicioși, să ne încuiem ușile cu șapte lacăte și să nu mai avem curajul să cerem sau să oferim ajutor fără să ne gândim că cineva vrea să ne păcălească.
Dacă ridici ochii de la ograda noastră mică și te uiți la ce fac statele mari ale lumii, o să vezi exact aceeași mizerie, dar la o scară care îți dă fiori. Toată politica aia mondială, geopolitica despre care vorbesc toți cu fețe serioase la televizor, nu e decât o luptă între state pentru resurse. Țările se bat între ele ca niște lupi flămânzi, pentru gaz, pentru petrol, pentru aur sau pentru influență. Și totul are la bază această concurență nesfârșită. Statele alea puternice au înțeles că pot prospera mult mai ușor dacă le țin pe altele în sărăcie, dacă le fură bogățiile de sub picioare sau dacă le bagă în războaie care nu se mai termină. Este un principiu eronat care spune că pentru ca eu să fiu o mare putere, tu trebuie să fii o colonie sau o țară de mâna a doua. Și așa se face că, în timp ce unii își construiesc zgârie-nori de sticlă, alții nu au nici măcar apă curată, deși pământul lor e plin de bogății. Este o nedreptate strigătoare la cer, care este prezentată lumii ca fiind „interes național” sau „strategie economică”, dar în realitate e doar lăcomie pură sub masca concurenței.
Acest principiu strâmb care guvernează statele s-a scurs încet-încet și în sufletele noastre, ale oamenilor obișnuiți. Vedem cum unii încearcă să urce pe scara vieții călcând pe umerii celorlalți și, în loc să ne revoltăm, uneori îi admirăm sau încercăm să-i imităm, crezând că asta e singura cale să nu fim noi cei de jos. Dar gândește-te, ce fel de viață e aia în care ești mereu cu spaima că cineva mai tânăr, mai viclean sau mai bogat o să vină să-ți ia locul? Acceptarea concurenței ca fiind ceva firesc e ca și cum am accepta să trăim într-o casă care arde, sperând că flăcările o să-l ardă doar pe vecinul. Dar focul ăsta al luptei pentru resurse nu iartă pe nimeni la final. De aici apar războaiele care ne iau copiii și îi trimit la moarte, de aici apare sărăcia care ne umilește bătrânii și ne face să plecăm pribegi prin lume ca să putem trimite un ban acasă. Toate astea sunt roadele amare ale unui pom otrăvit: credința că trebuie să fim în competiție unii cu alții.
Avem nevoie de o mișcare pașnică, dar neînduplecată, care să schimbe mentalitatea tuturor oamenilor. Trebuie să înlocuim, încet, dar sigur, ideea de concurență cu mentalitatea de cooperare. Cooperarea nu e o slăbiciune, e cea mai mare putere pe care o avem noi ca oameni. Înseamnă să înțelegem că, dacă eu te ajut pe tine să-ți meargă bine, lumea întreagă devine un loc mai bun și pentru mine. Cooperarea trebuie să devină legea după care trăim, atât în relația cu vecinul de peste gard, cât și în relațiile dintre țări. Imaginează-ți cum ar arăta lumea dacă statele, în loc să cheltuie miliarde pe rachete și bombe, ar pune banii la un loc ca să vindece bolile, să curețe oceanele sau să facă în așa fel încât energia să fie gratuită pentru toată lumea. Pare un vis, nu? Dar e un vis care poate deveni realitate dacă noi toți decidem că s-a terminat cu bătălia.
Abia după ce ne vom însuși această mentalitate a ajutorului reciproc, omenirea va trece la următorul prag al civilizației. Va fi o lume fără războaie, pentru că nimeni nu va mai vedea un câștig în a-l omorî pe celălalt pentru o bucată de pământ. Va fi o lume fără sărăcie, pentru că resursele vor fi folosite pentru a prospera toți, nu doar câțiva șmecheri care au știut să dea din coate. Iar tu, cel care citești aceste rânduri, ai o putere pe care nici nu o bănuiești în procesul ăsta. Poate crezi că vocea ta nu se aude până la București, Washington sau Moscova, dar te înșeli amarnic. Fiecare om poate contribui la implementarea mondială a acestei noi mentalități. Puterea ta nu stă în votul de o dată la patru ani, ci în ceea ce crezi și în ceea ce le spui celor din jur în fiecare zi.
Tu sigur nu vrei războaie. Cine ar vrea să stea cu urechea la știri și cu inima cât un purice că începe măcelul? Tu sigur nu vrei sărăcie, să n-ai cu ce să-ți iei medicamentele sau să te uiți la nepoți că vor ceva și tu să n-ai de unde. Dar trebuie să înțelegi că astea sunt rezultatele directe ale luptei dintre state pentru resurse. Statele acționează așa pentru că noi le lăsăm, pentru că noi credem că „așa e politica”. Dar politica e făcută de oameni, iar oamenii se uită la ce gândește masa de oameni simpli. Chiar dacă nu ești la conducerea marilor puteri, există o cale sigură prin care poți dărâma sistemul ăsta de ură. Fă în așa fel încât alți și alți oameni să înțeleagă de ce cooperarea e singura cale spre salvarea noastră pământească.
După ce noi toți, oamenii de rând, ne vom schimba mentalitatea și vom refuza să mai vedem concurența ca pe ceva bun, politicienii care conduc cele mai puternice state vor afla asta. Ei au mii de urechi lipite de pământ, ca să asculte ce zice poporul. Atunci când vor înțelege că oamenii s-au trezit și că nu mai vor să fie folosiți în luptele lor pentru resurse, își vor modifica și ei acțiunile. Vor fi obligați să înlocuiască principiul concurenței cu principiul cooperării, pentru că asta va fi singura cale prin care vor mai putea fi acceptați. Politicienii își ajustează întotdeauna comportamentul în funcție de curentul de opinie al oamenilor simpli. Dacă noi suntem convinși că legea este cooperarea, ei vor trebui să facă pace și să împartă corect resursele.
Dacă noi toți, de la mic la mare, suntem convinși că ideea de cooperare e mai bună și că ideea de concurență e ceva rău care ne-a adus numai suferință, lumea se va schimba din temelii. Atunci vor dispărea războaiele și sărăcia, pentru că motivul pentru care ele există, adică lupta pentru a avea mai mult decât celălalt, va dispărea din inima omului. Nu e o treabă de o zi sau de două, dar e singura treabă care merită făcută. Trimite acest gând către alți oameni, vorbește despre asta cu prietenii tăi pe Facebook, la magazin sau în parc. Spune-le că nu suntem dușmani și că prosperitatea unuia nu trebuie să însemne sărăcia altuia. Cu cât suntem mai mulți care înțelegem asta, cu atât mai repede va veni ziua aia în care ne vom putea uita la cer fără să ne temem de avioanele de luptă și în buzunare fără să ne temem de ziua de mâine. Cooperarea e salvarea noastră, iar ea începe cu tine.
Alege să fii cel care schimbă cursul istoriei, prin bunătate și înțelegere. Nu te lăsa păcălit de cei care spun că viața e dură și că trebuie să fii și tu dur. Viața e așa cum o facem noi prin gândurile noastre. Dacă alegem să cooperăm, vom construi un paradis aici pe pământ. Dacă alegem să concurăm, ne vom săpa singuri groapa, într-un război fără sfârșit. Puterea e în mâinile tale, în vorba ta și în inima ta. Fă cooperarea să devină noua lege a lumii.
Autor: Claudiu Neacșu
