Lasă tot ce ai în mână și uită-te un moment la palmele tale. Poate sunt crăpate de muncă, poate sunt obosite de atâta tastat sau de cărat sacoșe, dar în ele stă ascunsă o putere despre care nimeni nu-ți vorbește la știri. Mi-am dat seama de asta în timp ce priveam cum oamenii se îmbrâncesc în stația de autobuz, fiecare încercând să urce primul, de parcă acel minut câștigat le-ar schimba viața cu totul. Mi s-a strâns inima văzând atâta încrâncenare pe fețele lor și m-am gândit la tine, cel care citești acum, pentru că sunt sigur că și tu simți greutatea asta pe umeri. Trăim într-o lume care a devenit un ring de box unde nu mai există arbitri, ci doar spectatori care strigă „Dă-i, nu te lăsa!”. Ni se spune de peste tot că viața e o cursă, că dacă nu ești lup, ești oaie, și că e absolut normal să te bați cu toată lumea pentru un colț de umbră mai răcoros. Dar lasă-mă să-ți spun ceva ce s-ar putea să te mire: toată nebunia asta cu concurența e cea mai mare păcăleală care ni s-a vândut vreodată, o minciună gogonată care ne mănâncă sufletul și ne face să ne simțim singuri chiar și atunci când suntem în mijlocul mulțimii.
Uită-te la cum ne-au învățat de mici, încă de la școală, unde ni se punea în față nota celuilalt ca să ne simțim prost dacă nu eram „mai buni”. Am crescut cu ideea asta otrăvită că succesul tău depinde de eșecul altuia, că e în regulă ca unii să piardă totul pentru ca alții să câștige medalii de aur. Dar cine a zis că pământul ăsta nu e destul de mare pentru toți? De ce am ajuns să credem că e „natural” să ne dăm coate? Nu e nimic natural în asta, e doar ceva ce am învățat greșit. Dacă te uiți la o pădure, copacii nu se bat să se scoată din pământ unul pe altul, ci își împletesc rădăcinile ca să reziste la furtună. Noi, în schimb, am fost păcăliți să credem că suntem dușmani. Indivizii concurează între ei la muncă pentru o primă. Vecinii se iau la întrecere în care câștigă cel care are gardul mai înalt sau mașina mai nouă. Și uite așa, în loc să ne bucurăm de ce avem, stăm mereu cu ochii peste gard, invidiindu-l pe celălalt. E o oboseală care nu trece cu somn. E o oboseală a inimii care s-a săturat să fie mereu în gardă.
Și, dacă te uiți mai sus, la lucrurile alea mari pe care le decid „oamenii importanți”, o să vezi că e exact aceeași mizerie, dar la o scară de necuprins. Statele lumii se bat între ele ca niște tâlhari la drumul mare, ascunzându-se sub cuvinte pompoase ca „strategie” sau „geopolitică”. Tot ce vezi la televizor, luptele astea pentru resurse, pentru gaz, pentru petrol sau pentru cine știe ce minereuri rare, nu sunt decât dovezi ale unei mentalități bolnave. Statele concurează între ele de parcă lumea ar fi o plăcintă mică și fiecare vrea să ia bucata cea mai mare, chiar dacă asta înseamnă că ceilalți rămân flămânzi. Din cauza acestei concurențe acerbe, se ajunge ca unele țări să huzurească în lux, în timp ce altele sunt aduse la sapă de lemn, sărăcite și distruse. Prosperitatea unora e clădită pe spinarea și pe lacrimile altora. Și totuși ni se spune că așa funcționează lumea, că e „economia de piață”. Dar eu te întreb pe tine, e normal să prosperi doar dacă cel de lângă tine moare de foame? Sigur că nu.
Acest principiu strâmb, că e în regulă să te îmbogățești pe seama sărăciei altuia, s-a întins peste tot ca o pecingine. Oamenii văd asta la state și încep să facă la fel în viața lor. Încearcă să urce cât mai sus călcând pe umerii celor din jur, convinși că asta e singura cale spre fericire. Dar ce fel de fericire e aia în care trebuie să încui ușa cu zece lacăte, de frică să nu-ți ia altul ce ai tu? Acceptarea concurenței ca pe ceva firesc ne-a adus numai necazuri. Ne-a adus stres, ne-a adus boli, ne-a adus invidie și, cel mai grav, ne-a adus războaie. Pentru că, gândește-te bine, războiul nu e nimic altceva decât concurența dusă la extrem, unde resursele se măsoară în vieți omenești sacrificate pentru orgoliile unor politicieni care se cred stăpâni pe lume.
Avem nevoie de o schimbare uriașă, o schimbare care să pornească de la mine, de la tine, de la fiecare om simplu care s-a săturat de bătălie. Este nevoie de o mișcare care să ne curețe mințile de ideea asta că trebuie să ne luptăm și să pună în loc ceva mult mai frumos: cooperarea. Cooperarea e singura care ne poate aduce liniștea aia la care visăm cu toții. Înseamnă să înțelegem că dacă eu te ajut pe tine să-ți meargă bine, lumea devine un loc mai sigur și pentru mine. Cooperarea trebuie să devină noua lege, atât între vecini, cât și între țări. Imaginează-ți o clipă cum ar fi ca statele, în loc să se bată pe resurse, să pună mână de la mână ca să le împartă corect. Ar fi o lume fără conflicte, o lume în care nimeni nu ar mai trebui să plece de acasă de frica bombelor sau a foamei.
Abia după ce toți oamenii, de la cel mai mic sat până la cea mai mare capitală, își vor însuși această mentalitate, lumea va putea trece la următorul prag al civilizației. Atunci va fi acea lume la care ne gândim ca la un rai pe pământ: fără războaie, fără sărăcie lucie, un loc în care toți oamenii prosperă pentru că nu se mai luptă unii împotriva altora, ci unii alături de alții. Și știi ce e cel mai important? Că tu, om obișnuit, poți contribui la treaba asta. Nu trebuie să fii președinte, nu trebuie să ai conturi grase în bancă. Fiecare dintre noi poate trimite către ceilalți acest semnal al schimbării. Putem să refuzăm concurența sălbatică în viața noastră de zi cu zi. Putem alege să ajutăm în loc să concurăm.
Tu sigur nu vrei războaie. Știu asta pentru că ești om. Și niciun om cu mintea întreagă nu-și dorește să-și vadă copiii trimiși pe front pentru niște resurse pe care nici măcar nu le va vedea vreodată. Războaiele și sărăcia sunt rezultatul direct al acțiunii statelor care caută mereu mai mult, indiferent de preț. Poate te simți neputincios și spui: „Ce pot face eu? Nu sunt eu la conducere”. E adevărat, nu ești la butoane, dar conducătorii ăia mari au o slăbiciune: ei depind de ceea ce gândim noi, cei mulți. Există o cale prin care tu poți ajuta la construirea unei lumi mai bune: fă-i pe cei din jurul tău să înțeleagă de ce cooperarea e mai bună decât lupta. Vorbește cu vecinii, cu prietenii, explică-le că succesul nu înseamnă să-i calci pe alții pe cap.
După ce toți oamenii simpli își vor schimba mentalitatea și vor cere cooperare în loc de concurență, politicienii care conduc cele mai puternice state vor afla. Ei sunt foarte atenți la „vântul” care bate dinspre popor. Atunci când vor vedea că oamenii nu mai pot fi păcăliți cu ură și dezbinare, politicienii vor fi obligați să-și schimbe acțiunile. Vor înlocui principiul concurenței cu cel al cooperării, pentru că vor înțelege că asta e singura cale prin care mai pot avea sprijinul nostru. Și atunci, ca prin minune, dar de fapt prin voința noastră adunată, vor dispărea războaiele și sărăcia. Pentru că politicienii își ajustează mereu purtarea în funcție de ceea ce cred oamenii. Dacă noi suntem convinși că drumul corect este cooperarea, ei vor trebui să renunțe la lupta pentru resurse și să înceapă să colaboreze. Lumea de mâine se construiește în mintea ta, azi.
Autor: Claudiu Neacșu
