În secunda aia scurtă în care sună alarma și te smulge din somn, se întâmplă de multe ori că primul tău gând nu e despre cât de frumos e răsăritul, ci despre ce mai ai de făcut ca să nu rămâi în urmă. E o senzație ciudată, ca un fel de greutate invizibilă pe care o porți în spate din clipa în care deschizi ochii și până când îi închizi la loc, târziu în noapte. Parcă am fi cu toții înscriși într-un maraton pe care nu l-am cerut niciodată, dar în care alergăm de ne sar capacele, temându-ne că, dacă încetinim pasul, ceilalți ne vor călca în picioare. Mi-am dat seama de asta privind chipurile oamenilor dintr-un supermarket aglomerat. Toți se grăbeau, toți se încruntau la coadă, toți păreau că se luptă pentru ultima bucată de ceva, chiar dacă rafturile erau pline. Trăim într-o lume care ne-a învățat că trebuie să fim mai buni decât vecinul, mai rapizi decât colegul și mai descurcăreți decât străinul de pe stradă. Iar toată nebunia asta are un nume care sună respectabil, dar care ne mănâncă sufletul pe interior: concurența. Ni se spune de peste tot că e ceva firesc, că așa e natura umană și că fără lupta asta am sta pe loc. Dar eu îți zic că e exact pe dos și că această alergătură oarbă e motivul pentru care suntem atât de obosiți și de singuri.
Dacă stai să te gândești bine, de când suntem mici ni se bagă în cap că trebuie să câștigăm, ceea ce înseamnă, automat, că altcineva trebuie să piardă. La școală te bucuri dacă ai luat o notă mai mare decât colegul de bancă. La muncă te bucuri dacă ești promovat în locul altuia. Și uite așa, încetul cu încetul, mintea noastră începe să vadă în fiecare om un rival, un obstacol în calea fericirii noastre. Am ajuns să credem că e normal ca societatea să fie împărțită în învingători și perdanți. Și am acceptat ideea asta ca pe o lege nescrisă a universului, la fel de sigură ca răsăritul soarelui. Dar te-ai întrebat vreodată ce simte cel care pierde? Sau ce simți tu atunci când câștigi, dar ești atât de epuizat încât nu te mai poți bucura de victorie? Concurența asta pe care o vedem ca pe ceva „natural” e, de fapt, o invenție care ne face rău, pentru că ne forțează să trăim într-o stare de alertă permanentă, de parcă am fi mereu sub asediu. Nu e nimic firesc în a prospera doar pentru că cel de lângă tine a rămas în urmă. Și totuși asta e povestea pe care o înghițim în fiecare zi la micul dejun.
Și, dacă te uiți un pic mai departe de curtea ta, la ceea ce fac statele mari ale lumii, o să vezi că acolo se joacă același joc murdar, dar cu mize mult mai dureroase. Toată politica asta mondială despre care vorbesc domnii la costum, la televizor, nu e altceva decât o bătaie pe resurse, o concurență între țări care se comportă ca niște haite de lupi. Unii vor gazul, alții petrolul, alții vor să stăpânească rutele comerciale. Și, în toată goana asta după „mai mult”, se ajunge la situații strigătoare la cer. Vedem state care ajung putred de bogate exact pentru că au reușit să sărăcească alte state, să le fure bogățiile pământului sau să le folosească oamenii ca pe o mână de lucru ieftină și fără drepturi. Se spune că e „interes național”, dar în realitate e doar lăcomie îmbrăcată în haine scumpe. Dinamica asta geopolitică e bazată pe o minciună: ideea că prosperitatea mea depinde de cât de mult reușesc să-ți iau ție. Este un principiu eronat care ne-a adus numai războaie, suferință și o prăpastie uriașă între cei care au totul și cei care nu au nimic.
Acest model de gândire se aplică și la noi, oamenii obișnuiți, în viața de zi cu zi. Vedem cum unii încearcă să urce pe scara socială călcând pe capetele altora, crezând că dacă adună mii de lucruri în timp ce alții n-au ce pune pe masă, au reușit în viață. Dar ce fel de reușită e aia care lasă în urmă amărăciune și ură? Chiar dacă la televizor sau pe internet ni se prezintă concurența ca fiind motorul progresului, adevărul e că ea e motorul dezbinării. Din cauza ei apar certurile între frați pentru o moștenire, din cauza ei apar bârfele la serviciu și din cauza ei ne temem unii de alții. Atunci când acceptăm concurența ca fiind ceva firesc, deschidem ușa către toate necazurile lumii. De aici pornesc conflictele, de aici pornește egoismul ăla care ne face să întoarcem capul când vedem un om căzut pe stradă. Am devenit atât de obsedați de propriul câștig, încât am uitat că suntem toți în aceeași barcă și că, dacă barca se scufundă, ne înecăm cu toții, indiferent cine a stat la clasa întâi.
Este nevoie de o schimbare majoră, de o întoarcere la ceea ce ne face cu adevărat oameni. Trebuie să înțelegem că nu mai putem merge așa, pentru că drumul ăsta ne duce direct într-un zid. Avem nevoie de o mișcare pașnică, dar puternică, prin care să schimbăm mentalitatea tuturor. Să înlocuim, în fiecare zi câte un pic, ideea de concurență cu ideea de cooperare. Cooperarea nu e o poveste pentru copii, ci e singura soluție reală pentru supraviețuirea noastră. Imaginează-ți cum ar fi ca în loc să ne batem pentru cine are mai mult, să ne punem mințile și mâinile la un loc, ca să avem toți destul. Cooperarea înseamnă să înțelegem că binele tău este și binele meu, și că dacă eu te ajut pe tine să-ți construiești casa, mâine vom avea amândoi un adăpost sigur în caz de furtună. Această mentalitate trebuie să se manifeste peste tot: în familie, la locul de muncă, în cartier și, cel mai greu, dar și cel mai necesar, între țări.
Abia când majoritatea oamenilor își vor însuși această mentalitate a cooperării, lumea va trece cu adevărat la următorul prag al civilizației. Gândește-te la o lume fără războaie, nu pentru că au fost interzise prin lege, ci pentru că nimeni nu mai are interesul să se bată. O lume fără conflicte armate, pentru că statele au înțeles că e mai ieftin și mai inteligent să colaboreze pentru resurse decât să trimită tineri să moară pentru ele. O lume fără sărăcie, în care prosperitatea nu se mai măsoară în cât ai furat de la alții, ci în cât de bine trăiește întreaga comunitate. Poate sună a vis frumos, dar e un vis care poate deveni realitate dacă noi decidem asta. Și când zic noi, mă refer chiar și la tine, cel care citești acum aceste rânduri și poate te gândești că ești prea mic ca să schimbi ceva.
Fiecare om poate contribui la această mare schimbare. Nu trebuie să fii bogat, nu trebuie să fii politician și nu trebuie să fii vreun geniu. Puterea ta stă în mesajul pe care îl dai mai departe și în felul în care alegi să te porți cu cei din jur. Poți să fii cel care trimite către alți oameni acest fenomen al schimbării. În loc să încurajezi lupta pentru resurse sau bârfa despre cine a mai reușit să „fenteze” sistemul, poți vorbi despre cât de bine ar fi dacă ne-am ajuta. Fiecare gest de bunătate, fiecare mână întinsă unui om la greu fără să ceri nimic în schimb, e o sămânță de cooperare care va crește. Dacă reușim să facem din cooperare legea nesfârșită a lumii, vom lăsa copiilor noștri o planetă pe care să se poată bucura de viață, nu una pe care să se lupte pentru supraviețuire.
Tu sigur nu vrei războaie. Cine ar vrea să trăiască cu frica în sân că o rachetă i-ar putea distruge casa sau că viața celor dragi e în pericol? Tu sigur nu vrei sărăcie, să numeri fiecare leuț și să te întrebi dacă mâine vei mai avea ce pune pe masă. Dar trebuie să înțelegi un lucru esențial: războaiele și sărăcia nu pică din cer ca ploaia. Ele sunt rezultatul direct al concurenței între state. Ele apar pentru că aceia care conduc marile puteri caută mereu noi resurse și nu se opresc din a sărăci alte state pentru a-și păstra puterea. Poate simți că ești neputincios, că nu ești la conducere și că nu ai niciun cuvânt de spus în fața celor mai puternici oameni ai lumii. Și, la prima vedere, ai dreptate. Dar există o cale secretă, o cale prin care tu poți ajuta cu adevărat la construirea unei lumi mai bune.
Secretul e următorul: fă în așa fel încât alți oameni să înțeleagă de ce cooperarea e mai bună decât concurența. Vorbește cu vecinii, cu prietenii de pe Facebook, cu rudele de la țară. Explică-le că lupta asta continuă ne face rău tuturor. După ce toți oamenii simpli își vor schimba mentalitatea și vor începe să prețuiască ajutorul reciproc în locul competiției sălbatice, vestea va ajunge și la urechile politicienilor. Politicienii, oricât de puternici par, sunt de fapt niște oglinzi. Ei își ajustează comportamentul în funcție de ceea ce gândesc oamenii, pentru că au nevoie de susținerea noastră ca să rămână acolo unde sunt. Dacă ei vor vedea că poporul nu mai acceptă ura și concurența ca fiind ceva firesc, vor fi obligați să se schimbe și ei.
Atunci când toți oamenii simpli vor fi convinși că ideea de cooperare e calea cea dreaptă și că ideea de concurență e ceva rău, politicienii își vor modifica acțiunile. Vor înlocui principiul concurenței cu principiul cooperării în relațiile internaționale, pur și simplu pentru că nu vor mai avea de ales. Vor renunța la lupta sângeroasă pentru resurse, pentru că vor vedea că oamenii pe care îi conduc vor pace și colaborare. Și uite așa, prin puterea minții noastre, a oamenilor simpli, vor dispărea războaiele și sărăcia de pe toată planeta. Nu e nevoie de revoluții violente, ci de o revoluție a gândirii. Dacă tu crezi în cooperare și îi convingi și pe alții, ai făcut deja primul pas spre o lume în care toți vom prospera. Puterea e în mâinile tale, în fiecare vorbă bună și în fiecare gest prin care alegi să fii om, nu un simplu concurent.
Autor: Claudiu Neacșu
