În povestirea „Mâna rebelă” (care se citește în zece minute, la o pauză de cafea) este vorba despre o tânără pianistă care, după ce descoperă că mâna ei și-a dezvoltat propria conștiință, este nevoită să învețe să se acomodeze cu această nouă realitate.
„Mâna rebelă”
Autor: Claudiu Neacșu
Degetele ei alunecau pe clapele pianului, permițându-i muzicii să curgă precum un râu. Fiecare atingere vibra în aer, la fel ca chemarea speranței.
Pentru Summer Harrison, apartamentul în care ea locuia era o cutie a sunetelor, izolată de zgomotele orașului. Razele soarelui pătrundeau cu timiditate printre perdele, pictând dungi aurii pe podea.
În timp ce cânta la pian, Summer ținea ochii închiși. În această reverie, ea își amintea cu plăcere ziua în care cunoscuse pentru prima dată pianul. Atunci, după ce împlinise vârsta de șase ani, bunicul ei o dusese la o sală de concerte. Cu totul fascinată, ea asculta sunetul muzicii, fără să clipească, într-un fel de transă perpetuă. Din acea zi, ea știa că pianul avea să fie destinul ei. Acum, după ce împlinise vârsta de douăzeci și nouă de ani, ea retrăia acel fior din copilărie, de fiecare dată când atingea clapele.
Privind la fotografia cu bunicul ei, atârnată pe perete, Summer avea senzația că încă îi aude cuvintele: „Muzica este limbajul sufletului.”
Ușa camerei de studiu se deschise brusc. Intră Victoria, colega de conservator a lui Summer. Victoria era o femeie înaltă, cu părul roșcat și ochii verzi.
– Summer, Summer, zise Victoria cu un zâmbet ironic. Tocmai începe vara, iar oamenii se distrează. Încă mai stai închisă în casă?
Summer se opri din cântat și spuse:
– Nu am timp să mă relaxez acum. Peste două săptămâni este audiția.
– Și? zise Victoria. Un contract cu Filarmonica te va face fericită?
– Asta e tot ceea ce știu să fac. Pianul este singura mea distracție.
…
Partitura care se afla pe pian era deosebit de dificilă.
La prima oră a dimineții, Summer se simțea odihnită și pregătită pentru o nouă zi de studiu. Și totuși, după ce ea văzu ce provocare își propusese pentru ziua de azi, se simți puțin debusolată.
„Poate că ar trebui să încep cu ceva mai ușor? Însă sunt în criză de timp. Trebuie să dau tot ce e mai bun în mine!”
Partitura așezată pe suportul muzical părea să sfideze chiar și cele mai avansate abilități de pianistă ale lui Summer. Prin fața ochilor ei treceau ritmuri complicate și armonii complexe, solicitându-i toată atenția și punându-i la încercare toate calitățile ei muzicale. Aceasta era o partitură care îi amintea de călătoria fără sfârșit a unui muzician.
Summer începu să exerseze, condusă de o sete acută pentru atingerea măiestriei.
Pe la mijlocul partiturii, Summer simți o înțepătură în vârful degetelui arătător al mâinii drepte. Se opri din exersat și privi clapa din care se desprinsese o așchie abia vizibilă.
O durere difuză și bruscă urcă prin brațul ei drept. Ea așteptă ca această durere să dispară. Însă acest lucru nu se întâmplă. Se uită la mâna ei dreaptă, nedumerită.
După câteva clipe, zvâcniri subtile ale mâinii începură subtil, ca un tremur abia perceptibil. Acestea degenerară rapid într-o tresărire spasmodică, tot mai violentă, a mâinii.
Un fior trecu prin șira spinării lui Summer.
„Ce este asta? Ce se întâmplă?”
Teama rece se instală curând în stomacul pianistei. Mâna ei dreaptă se mișca singură, fără ca ea să o poată controla cu propria ei voință.
…
Victoria privi cu ochii mari la mâna dreaptă a lui Summer, care stătea pe un scaun, în fața ei.
– Pianul, zise Summer, e cam vechi. Una din clape a început să se…degradeze. Nu știu, o bucățică din clapă m-a înțepat în deget. Am crezut că e ceva banal. Dar apoi, în unele momente, degetele mele parcă o iau razna. Nu mă mai ascultă. Ba chiar mâna întreagă se mișcă fără voia mea.
– E foarte ciudat, zise Victoria. Eu cred că ar trebui să mergi la un medic.
– Am fost deja. Nu imediat, ci după o zi în care am tot sperat că mâna va reveni la normal. Medicul a făcut investigații, dar nu a descoperit nimic neobișnuit.
– Și totuși, tu zici că mâna ta se mișcă fără să o poți controla.
– Vezi pata aia de cafea, de pe covor?
– O văd.
– Ieri am vrut să-mi fac o cafea. Și nu prea am reușit. Mâna a început să zvâcnească exact în momentul în care turnam cafeaua în ceașcă.
– Deci asta nu se întâmplă doar atunci când exersezi la pian.
– Exact. Am vrut să deschid un dulap și cu greu am reușit să fac asta. Iar când exersam o partitură, spre groaza mea, am atins multe note greșite.
– Eu spun să vorbești și cu Peter. El este profesorul nostru. El ar trebui să afle imediat despre ciudățenia asta.
– Oh, Victoria… Cu Peter nu aș vrea să vorbesc despre asta… Mă tem că îl voi dezamăgi profund.
…
Peter Turner văzu cum lacrimile încep să curgă din ochii lui Summer și făcu îndată eforturi să își ascundă emoția. Summer nu trebuia să vadă că mentorul ei este debusolat.
Peter turner era un bărbat care se apropia de vârsta de șaizeci de ani. Avea ochi albaștri și o barbă încărunțită. Și o aprecia foarte mult pe Summer.
– Nu trebuie să plângi, zise Peter către eleva lui favorită. Este foarte posibil să fie vorba doar despre un episod trecător. Văd că rana aia mică s-a cicatrizat. Ai fost la un medic?
– Am fost, zise Summer. Dar se pare că nu e medicul potrivit pentru problema mea. Iar eu am o mare problemă. Nu voi mai putea să exersez la pian. Mâna mă împiedică să interpretez corect chiar și cea mai simplă partitură. Pare că ea are viața ei proprie.
– Dacă medicul acela nu te-a putut ajuta, te voi duce eu la un alt medic. Este posibil să fie vorba despre un fel de dereglaj neurologic.
– Nu vreau un alt medic. Dacă o să-mi pună un diagnostic urât? Dacă o să mă considere nebună?
– Nu ești nebună, Summer. Gândește-te la faptul că tu ai o conexiune mai specială cu muzica. Eu cred că mâna ta este un instrument prin care sufletul tău caută să se exprime.
– Îți mulțumesc că vrei să mă încurajezi. Însă această mână nu mă mai ajută. Am senzația că ea vrea să mă umilească, să mă facă să par ridicolă. Ce vor spune cei care mă vor asculta când cânt la pian, după ce voi greși mai multe note? Ce fel de pianistă aș mai fi eu?
…
Lumina palidă a lunii trecea prin fereastra camerei mici și se reflecta în clapele pianului, dansând pe suprafața acestora.
În acest adevărat templu al liniștii, Summer stătea pe marginea scaunului situat lângă pian. Își privea mâna care începuse să se zbată într-o mișcare necontrolată. La un moment dat, decise să înceapă să repete partitura. Atinse degetele pianului și încercă să redea muzica ascunsă între liniile partiturii. Însă, după câteva acorduri, melodia se destrămă într-o disonanță îngrozitoare.
Summer își ridică mâna dreaptă în fața ochilor și își spuse cu năduf:
„Nu pot să continui așa! Va fi un dezastru. Ce se va alege de visul meu? Toți anii mei de muncă vor fi distruși.”
Câteva lacrimi începură să se scurgă pe obrajii lui Summer. Chiar atunci se deschise ușa, iar în încăpere intră Victoria. Avea ochii obosiți și părul dezordonat. O întrebă pe Summer:
– Ce se întâmplă? De ce nu dormi? E destul de târziu.
Summer se întoarse spre Victoria, fără să încerce să își ascundă privirile disperate.
– Mâna mea… Tot nu o pot controla. Simt că totul se prăbușește. Și nu mă simt în stare să renunț la muzică, la pian, la tot ceea ce am visat. Mâna asta… a devenit cel mai mare dușman al meu. De ce trebuie să am parte de o astfel de pedeapsă? Cu ce am greșit?
Victoria luă un scaun dintr-o colț al camerei și ocupă un loc lângă Summer.
– Ascultă-mă, muzica nu înseamnă doar note perfecte. Muzica înseamnă și emoții. Înseamnă să transmiți ceea ce simți. Da, mâna ta se mișcă necontrolat. Însă poate că ea… dansează. Poate că ea are un mesaj pentru tine.
– Un mesaj pentru mine? Ce vrei să spui?
Victoria zâmbi și spuse:
– Ești nedumerită și te înțeleg. Eu cred că mâna ta nu este o piedică. Dimpotrivă, ea ar putea fi o cale spre ceva nou. Este adevărat că sună ciudat ceea ce-ți spun eu acum, însă poate că destinul tău ca pianistă ar putea fi exact acesta.
– Sigur că sunt nedumerită, spuse Summer. Și mă mir că aud tocmai de la tine astfel de cuvinte. Poate că nu îți dai seama ce înseamnă să cânți note false. Uite, vreau să asculți chiar acum ceea ce încerc eu să cânt la pian.
Summer deschise un alt caiet cu partituri, ales la întâmplare. Se concentră și începu să își plimbe degetele peste clape, așa cum învățase în decursul anilor.
Primele măsuri decurseră perfect. Apoi, pe neașteptate, mâna dreaptă a lui Summer începu să se zbată, iar degetele apăsară clapele greșite. Victoria închise pentru puțin timp ochii, iar Summer observă îndată asta.
– Vezi? zise Summer. Ce mesaj crezi că voi transmite eu cu astfel de greșeli? Interpretarea mea va fi oribilă.
– Dă-mi voie să te ajut, zise Victoria. Prietenul meu cunoaște un medic neurolog foarte bun. Vei merge la acel medic, vei rezolva problema mâinii tale, apoi vei străluci pe scenă.
…
În cabinetul medicului neurolog, Summer nu se simțea deloc în largul ei. Însă ea venise până aici fiindcă avusese încredere în Victoria, prietena ei.
Acum medicul neurolog avea de spus ceva ce putea decide viitorul lui Summer.
– În urma examinării, sunt sigur că nu există nicio anomalie neurologică legată de mâna ta.
– Dar, zise Summer către medic, eu nu sunt în stare să interpretez așa cum trebuie nici măcar o singură partitură de pian. Mâna mea este anormală și nu mă ajută deloc.
– Aș vrea să revii la mine după două săptămâni, pentru încă un control. Atunci voi observa din nou simptomele.
– Și până atunci ce voi face? Cum voi cânta?
– Îți recomand să te odihnești. Tu vrei să urmezi o carieră pe termen lung, nu-i așa?
…
Seara, în camera ei, Summer se lăsă din nou pradă disperării și frustrării. Se așeză lângă pian, privindu-i cu neliniște clapele. Se simțea ca un personaj dintr-un roman gotic, prins între fantezie și realitate. Câteva lacrimi începură să-i curgă peste obraji.
Deodată, mâna dreaptă a lui Summer începu să se întindă și să se îndrepte spre clapele pianului. Uimirea o cuprinse pe Summer, însă ea nu se împotrivi deloc fenomenului. Curiozitatea o îndemnă să lase mâna să se manifeste așa cum voia ea.
Mâna atinse clapele pianului și, timp de câteva minute, interpretă o linie melodică perfectă, o înșiruire divină de note muzicale, ceva diferit de tot ceea ce Summer auzise până atunci.
…
Un val de entuziasm trecu prin tot trupul firav al lui Summer. Bucata muzicală pe care o interpretase mâna ei dreaptă părea să țâșnească dintr-o altă lume. Era o adevărată reverie, iar Summer avea de gând să o redea iar și iar.
Dintr-o dată, o nouă perspectivă se deschisese pentru Summer. Mâna ei, ca prin minune, lucra cu ea, nu împotriva ei. Ea înțelese că mâna dreaptă o va ajuta numai dacă va renunța la urmarea cu strictețe a partiturilor. Mesajul mâinii ei devenea din ce în ce mai evident. Voia ca degetele, în comuniune cu sufletul, să improvizeze ceva ce ceilalți oameni nu mai auziseră, ceva ce poate fi numit o adevărată compoziție unică, o compoziție a cărei frumusețe să ajungă să-i obsedeze pe toți ascultătorii.
Timp de câteva zile, închisă în camera ei, Summer lucră febril la improvizațiile tot mai vii și mai minunate. Toate degetele ei alergau vioaie peste clape și produceau succesiuni inspirate ale sunetelor, veritabile festinuri muzicale.
…
În ziua audiției, Summer respiră adânc, apoi, plină de încredere în talentul ei, urcă pe scenă.
Cei care ascultau avură curând o surpriză. Pianista nu interpreta piesa exersată. Surpriza aceasta deveni o experiență foarte plăcută, după ce Summer, lăsându-și mâna dreaptă să o ghideze, își turna în muzică emoțiile și conexiunea nou descoperită.
Toți ascultătorii erau captivați. Muzica pe care pianista de pe scenă o interpreta nu semăna cu nimic din ceea ce ei auziseră vreodată. Acea muzică era expresia cea mai puternică a experienței umane.
În această zi magnifică, Summer reuși să câștige ceva extrem de valoros pentru ea: recunoașterea talentului ei unic și, în același timp, acceptarea mâinii ei fenomenale. În această zi, Summer pornise într-o nouă călătorie, o călătorie a explorării muzicale.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu