În povestirea „Ecourile inimii” (care se citește în circa 10 minute, între două stații de metrou), un grup de prieteni intră într-o peșteră, unde constată că emoțiile se manifestă sub forma unor creaturi fizice.
„Ecourile inimii”
Autor: Claudiu Neacșu
Pădurea mare se întindea în fața lor, plină de copaci mari, liniștiți și iscoditori, acoperiți de un amestec gros de mușchi și iederă. Vântul se mișca ușor printre frunzele de un verde închis, scoțând un sunet constant de șoaptă, ca un mesaj secret. Jaylen și prietenii lui stăteau la intrarea peșterii, care arăta ca o gură mare ce ducea într-un semiîntuneric misterios.
Adelyn, în timp ce îi privea pe ceilalți, spuse cu o voce cam nesigură:
– Așadar, ăsta e locul… Mie mi se pare că e de pe altă lume…
Robert, privind cu atenție la formațiunile stâncoase de la intrarea în peșteră, zise:
– Ceea ce văd aici mă fascinează. Natura a avut așa de mult timp să sculpteze minunățiile astea!
Deși prin spate îi treceau tot mai mulți fiori de neliniște, Jaylen zâmbi și spuse către prietenii săi:
– Sunteți gata pentru aventura asta?
Ashton își încrucișă brațele și, privindu-l pe Jaylen de parcă ar fi căutat o confirmare că acesta chiar vorbește serios, zise:
– Sigur că da, suntem gata să pornim în aventură. Tu spui că va fi foarte interesant. Iar eu sper că ai dreptate.
Grupul de prieteni intră în peșteră, ascultând cum apa picura din tavanul stâncos.
…
Cu puțin timp în urmă, focul de tabără incandescent lumina fețele celor cinci prieteni care stăteau în jurul unei mese din bușteni în mijlocul pădurii. Râdeau și ridicau paharele de vin, bucuria lor răsunând printre copaci.
Robert îi făcu din ochi prietenului său și, glumind, îi spuse:
– La mulți ani, Jaylen! Ai împlinit 30 de ani! Uite că ai ajuns până aici!
Jaylen ridică un pahar și zise:
– Ei bine, uite că am reușit.
Adelyn râse și zise:
– Te-ai gândit vreodată că poate ar trebui să ne relaxăm? Nu totul trebuie să fie o cursă nebună, Jaylen.
– Ba da, zise Jaylen. Nu sunt eu dacă nu provoc un pic de nebunie. Haideți să ducem până la capăt aventura asta!
Ashton zise:
– Sigur. Însă nu aș vrea să ne faci să regretăm dorințele tale.
După ce intrară în peșteră, un zgomot surd răsună. Pământul se zgudui sub picioarele lor și o bucată mare de stâncă căzu în spatele lor, blocând ieșirea. Praful plutea în aer.
– Ce-i asta? strigă panicată Lucia.
Cu vocea marcată de groază, Adelyn zise:
– S-a prăbușit ieșirea din peșteră.
Jaylen, simțind un fior rece în piept, zise:
– Asta înseamnă că suntem prinși aici…
…
Cei cinci prieteni simțeau că pereții peșterii se apropie pe măsură ce ei înaintau prin tunelurile întunecate. Inima lui Jaylen bătea repede în timp ce se mișcau cu grijă în lumina slabă.
Încercând să pară calm, deși vocea îi trăda teama care i se cuibărise în suflet, Robert zise:
– Trebuie să existe o cale de ieșire din peșteră.
Un mârâit profund se auzi din spatele lor, ceea ce îi făcu pe membrii grupului să se oprească brusc și să se uite unul la altul, surprinși.
Cu glas firav, Lucia zise:
– Ați auzit și voi asta?
O figură mare și întunecată, cu ochi roșii strălucitori, ieși din tunelul întunecat. Bestia părea să fie făcută din fum gros, înconjurată de o aură de frică. Era o creatură care nu putea fi descrisă cu ușurință, dar cu siguranță venea dintr-un loc întunecat aflat undeva în interiorul lui Jaylen.
– Fugiți! strigă panicat Jaylen.
Monstrul se apropia de ei, fiecare pas sunând ca un tunet. Tunelurile păreau să se micșoreze intenționat. În spatele lor, sunetul ghearelor care zgâriau piatra devenea tot mai puternic și mai rapid.
– Ce mai e și asta? strigă Ashton.
– E doar vina mea…, recunoscu Jaylen.
…
Pe măsură ce grupul înainta în peșteră, aerul părea mai dens și mai greu de respirat. Fiecare pas pe care îl făceau părea straniu, ca și cum tunelul le amplifica temerile. Ashton, care rămăsese în urmă, îl privea cu răceală pe Jaylen, simțindu-se furios într-o manieră tăcută.
O figură pufoasă cu trăsături schimbătoare apăru din întuneric în fața grupului. Creatura avea o față care se tot schimba pentru a semăna cu fiecare persoană din grup și zâmbea într-un mod răutăcios. Ochii ei arătau o inteligență crudă.
– E doar o iluzie, murmură Jaylen.
Cu o voce mieroasă, creatura vorbi:
– De ce te urmează ei pe tine, Jaylen? Ce te face atât de special? Ashton a fost mereu în umbra ta, nu-i așa?
– Ce prostii spui acolo? zise Ashton.
– Poate că are dreptate, zise Lucia. Jaylen ne-a băgat în asta.
Creatura continuă să vorbească:
– Tu mereu ai vrut să fii liderul, Jaylen. Dar… cu ce costuri? Iar tu, Ashton…, cât timp vei accepta să fii pe locul doi?
Furios, Ashton zise:
– Am fost mereu mai bun decât tine, Jaylen.
– Hei! interveni Robert. Creatura asta ne manipulează. Nu v-ați dat seama?
…
Pe măsură ce înaintau, peștera se simțea din ce în ce mai rece. O ceață groasă apăru pe sol, iar cei cinci simțiră o presiune puternică pe umerii lor. În fața lor se ivi o figură fantomatică care plângea în tăcere. Fața ei era palidă și ochii ei goi arătau multă durere.
Lucia se opri și privi uimită, cu ochii mari, la fantoma ei. Simțea durerea pierderii ei adânc în suflet și lacrimile îi cădeau tăcute din ochi.
– Nu…, șopti Lucia. Nu poate fi ea… Cred că nu voi putea suporta asta.
Fantoma se apropie aducând cu ea un vânt rece. Pe măsură ce se apropia, un sentiment de tristețe începu să umple inimile tuturor.
Copleșită de durere, Adelyn zise:
– Nu mai are rost. Nu vom ieși de aici. Sunt sinceră… Simt că nu mai pot…
Robert, încercând să își păstreze calmul, zise cu voce slabă:
– Trebuie să rezistăm…
Ashton își prinse capul în mâini și zise:
– Este prea mult pentru mine.
Lucia, împovărată de emoțiile pe care le reprimase timp de ani de zile, zise:
– Este vina mea… Întotdeauna a fost vina mea.
Fantoma își întinse mâna, iar grupul își simți energia slăbind pe măsură ce ea se apropia.
…
Cei cinci intrară într-o cameră mare care nu avea ieșire. Stalactitele și pereții înalți îi înconjurau, făcând imposibilă evadarea. Jaylen se simți trist atunci când se uită în jur și înțelese că sunt blocați.
Cu glas epuizat, Robert zise:
– Nu mai avem unde să fugim…
– E imposibil să mai continuăm, zise Adelyn prăbușindu-se lângă o stâncă.
Jaylen se simți foarte vinovat și trist când văzu cât de speriați și deznădăjduiți erau prietenii lui din cauza creaturilor înfricoșătoare. Bestia întunecată care reprezenta frica lui de eșec se apropia, împreună cu fantoma care le luase speranța. Creatura înșelătoare a lui Ashton părea mulțumită de toate problemele pe care le crease printre ei.
– Totul… e din cauza mea, șopti pentru sine Jaylen. Nu trebuia să-i aduc aici. I-am condamnat.
Ashton se apropie de Jaylen și îi spuse:
– Tu ești liderul, nu-i așa? Atunci ridică-te și fă ceva.
– Nu pot…, zise Jaylen. Am eșuat… Mereu am crezut că trebuie să fiu perfect. Însă nu pot…
Lucia se apropie și ea de Jaylen și îi zise:
– Nu trebuie să faci asta singur, Jaylen. Toți avem demoni de înfruntat. Eu voi fi alături de tine. Cred că și ceilalți vor face la fel.
…
Bestia întunecată, o creatură mare și înfricoșătoare, se apropie cu dinții săi ascuțiți strălucind în întunericul peșterii. Ea reprezenta frica lui Jaylen de eșec și umbrele ei păreau să-i învăluie întreaga lume. De fiecare dată când bestia făcea un pas, pământul se zguduia, provocând teroare și înghețându-i pe toți pe loc.
Jaylen se ridică încet, simțindu-și inima bătându-i repede în piept. Se uită la prietenii lui, Robert, Adelyn, Lucia, și Ashton, toți suferind, dar dispuși să îl ajute. În acel moment înțelese că are pe cineva alături de el.
– Gata, zise ferm Jaylen, nu mai fug.
Monstrul se opri din mârâitul puternic și se uită la Jaylen cu ochii roșii. Jaylen se simți speriat, dar nu lăsă frica să pună stăpânire pe el.
– Am încercat să fiu perfect, zise Jaylen, să nu greșesc niciodată… Dar asta nu e viață. Sunt imperfect și asta e în regulă.
Fiara își întinse mușchii pregătindu-se să atace. Jaylen păși curajos în față pentru a o înfrunta, în timp ce prietenii lui se adunaseră în cerc în jurul lui.
– Suntem cu tine, Jaylen, zise Adelyn.
Cu ajutorul prietenilor săi, Jaylen își folosi toată puterea și curajul pentru a-și înfrunta temerile. Monstrul, simțind forța lor combinată, își pierdu forma și se transformă într-o ceață neagră care dispăru în întuneric.
…
După ce monstrul înfricoșător dispăru, grupul rămase tăcut. Însă se putea simți tensiunea dintre Jaylen și Ashton. Invidia și furia lui Ashton creaseră din nou o făptură vicleană care începuse să se apropie schimbându-și forma și răspândind minciuni pentru a înrăutăți disputele.
Ashton zise:
– Mereu ai crezut că ești mai bun decât mine, Jaylen. De când ne cunoaștem, ai fost în centrul atenției. Eu am rămas mereu în umbră.
– Nu am vrut să fie așa, zise Jaylen. Eu doar cred că nu mi-am dat seama cum te simțeai.
– M-am săturat să mă simt ca al doilea în toate. Mereu trebuie să dovedesc că sunt la fel de bun ca tine.
– Să știi că, de fapt, eu te-am respectat. Niciodată nu am văzut rivalitatea noastră ca pe o competiție toxică. Am vrut să te împing să fii mai bun, la fel cum tu m-ai împins pe mine.
– Cine știe… Poate că am lăsat invidia să mă orbească. Nu vreau să trăiesc cu resentimente.
– Nici eu.
Jaylen îi întinse mâna lui Ashton, iar acesta strânse și el mâna lui Jaylen. Creatura se destrămă și dispăru.
…
Membrii grupului se confruntau cu fantoma tristă care reprezenta mâhnirea și suferința Luciei. Fantoma plutea liniștită, emițând un puternic sentiment de întristare. Ochii Luciei erau goi, ea părând copleșită de propria durere.
Cu lacrimile curgându-i pe obraji, Lucia zise:
– Durerea e prea mare. Nu pot face asta…
Jaylen se apropie și îi zise:
– Nu trebuie să faci asta singură. Știu cum e să te simți copleșit, dar suntem aici pentru tine.
Adelyn zise:
– Am pierdut pe cineva drag acum câțiva ani… și m-am închis în mine. Dar mi-am dat seama că sprijinul prietenilor m-a ajutat să găsesc puterea de a merge mai departe.
Robert se apropie și el, zicând:
– Toți avem rănile noastre, Lucia. Eu mi-am pierdut fratele și am încercat să-mi ascund durerea. Dar faptul că am vorbit despre asta m-a ajutat să mă vindec.
Cu ochii ei strălucind de emoție, Lucia zise:
– Dar ce să fac cu toată această durere? Nu dispare…
– Nu va dispărea, spuse Ashton. Dar totul devine mai ușor atunci când nu o porți singură.
Cu ajutorul prietenilor ei, Lucia respiră adânc și își îngădui să simtă durerea. Fantoma durerii începu să dispară încet, ca o ceață care se evaporă.
…
După ce ultima creatură dispăru, un zgomot liniștit se auzi dinspre peretele din spate al peșterii. Piatra începu să se miște ușor, descoperind un pasaj secret care se lumină încet, arătând drumul spre ieșirea pe care cei cinci o căutau. O briză ușoară care aducea aer proaspăt îi întâmpină.
Privind neîncrezătoare spre acea lumină, Adelyn zise:
– Este adevărat?
– Da, zise Jaylen zâmbind. Noi toți am reușit.
Membrii grupului pășiră obosiți, dar încrezători, prin pasajul îngust. Pe măsură ce înaintau, întunericul din peșteră dispărea și apăreau razele calde ale soarelui. În cele din urmă ieșiră într-o mică zonă deschisă, plină de lumină puternică. Mirosul de iarbă proaspătă umplea aerul, iar păsările cântau melodii liniștitoare.
Jaylen spuse către ceilalți:
– Nu a fost deloc aventura pe care mi-am imaginat-o. Dar poate că a fost exact ceea ce aveam nevoie.
Ashton zise în glumă:
– Încă nu pot să cred că dorința ta de a-ți petrece acolo aniversarea ne-a băgat în toată nebunia asta. Dar… cred că a meritat.
Lucia, cu ochi înlăcrimați, zise:
– Noi am trecut prin atâtea… Însă acum suntem mai puternici. Sunt convinsă că nimic nu ne mai poate doborî.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu
