Într-un parc, o bătrânică împărțea un colț de pâine cu niște porumbei în parc. Ea nu se temea că n-o să-i mai rămână pâine. Iar păsările alea, deși se foiau, nu încercau să se calce în picioare ca să strângă provizii pentru iarnă. Noi, oamenii, am ajuns într-un punct unde am uitat să mai fim așa de simpli și de buni. Trăim într-o lume care ne-a învățat, ca pe un fel de rugăciune strâmbă, că viața e o cursă unde doar primul ia totul și restul rămân cu praful de pe tobă. Ne trezim cu frica în sân că cineva o să ne ia locul, că cineva e mai deștept, mai rapid sau mai norocos. Și am ajuns să vedem în fiecare om de pe stradă un rival, un adversar pe care trebuie să-l dăm la o parte ca să ne facem noi loc sub soare.
Toată treaba asta cu concurența ne-a intrat în sânge, ca o boală despre care ni se spune că e, de fapt, sănătate curată. Peste tot pe unde te uiți, ți se bagă pe gât ideea că trebuie să fii în competiție cu ceilalți. La muncă trebuie să fii cel mai harnic, nu ca să meargă treaba bine, ci ca să nu te dea afară în favoarea altuia. În cartier trebuie să ai mașina mai nouă sau gardul mai înalt, de parcă fericirea s-ar măsura în cât de mult reușești să-l faci pe vecinul tău să se simtă mic. Am ajuns să credem, în naivitatea noastră, că e absolut în regulă ca unii să piardă totul pentru ca alții să câștige. Ni se pare firesc, natural, să ne sfâșiem între noi pentru o bucată de pâine sau pentru un pic de putere. Însă concurența asta nu e deloc naturală. E o minciună pe care am acceptat-o pentru că așa ne-a fost servită la televizor, în școli și în cărți. Dar ea ne usucă sufletul și ne lasă mai singuri ca niciodată.
Și, dacă te uiți un pic mai sus, la jocurile alea mari pe care le fac statele și conducătorii lumii, o să vezi exact aceeași mizerie, dar la o scară care îți dă fiori pe șira spinării. Toată povestea asta cu geopolitica, despre care vorbesc domnii la costum, cu fețe serioase, nu e în realitate decât o luptă între țări, pentru resurse. Statele se bat între ele ca niște lupi flămânzi, pentru gaz, pentru petrol, pentru pământ sau pentru cine știe ce bogății ascunse. În nebunia asta de a fi „cea mai mare putere”, se ajunge ca unele țări să prospere și să trăiască în lux, dar numai pe seama sărăcirii altor popoare. Se fură viitorul unor copii din alt colț de lume pentru ca în altă parte să se construiască zgârie-nori. Este o concurență între state care nu aduce decât moarte și amărăciune, un principiu eronat care spune că pentru ca eu să am, tu trebuie să n-ai.
Iar lucrul cel mai urât este că noi am început să copiem acest model în viața noastră de zi cu zi. Unii oameni încearcă tot timpul să se ridice călcând pe umerii celorlalți, să adune averi și să se simtă importanți doar pentru că au reușit să-i lase pe alții în urmă, sărăcindu-i sau păcălindu-i. Chiar dacă societatea ne zice că așa e viața, că „cel mai tare învinge”, eu îți zic că e o greșeală enormă. Din acceptarea asta tăcută a luptei dintre noi apar toate necazurile care ne apasă inima: invidia care nu ne lasă să dormim, ura care ne face să ne încruntăm la necunoscuți și sentimentul ăla constant că suntem mereu în pericol. Am uitat că suntem toți făcuți din același aluat și că, dacă barca se scufundă, ne înecăm cu toții, oricât de mult am fi încercat să stăm la clasa întâi.
Tocmai de aceea e nevoie de o schimbare majoră, de o trezire a minții noastre, a tuturor. Nu mai putem merge așa, pentru că drumul ăsta se termină într-o prăpastie. Avem nevoie de o mișcare care să schimbe mentalitatea oamenilor de peste tot, dar nu cu forța, ci în mod pașnic, de la inimă la inimă. Trebuie să scoatem din capul nostru ideea de concurență și să punem în loc cooperarea. Să înțelegem, în sfârșit, că dacă punem mână de la mână, ne va fi tuturor mai bine, nu doar unora. Cooperarea nu e vreo filosofie complicată, ci e pur și simplu ideea că dacă eu te ajut pe tine, lumea devine un loc mai bun și pentru mine. Această mentalitate trebuie să se simtă peste tot: în modul în care țările împart resursele pământului și în modul în care tu saluți omul de lângă tine.
Abia după ce ne vom lăsa de sportul ăsta sângeros al competiției și vom învăța să cooperăm, omenirea va trece la următorul prag al civilizației. Gândește-te o clipă la cum ar fi să trăiești într-o lume fără războaie, unde niciun tată nu trebuie să se teamă că băiatul lui va fi trimis la moarte pentru o conductă de gaz. O lume fără conflicte și fără sărăcia aia lucie care îți rupe sufletul, o lume în care fiecare om și fiecare țară să prospere pentru că nu se mai luptă unii împotriva altora, ci sunt unii alături de alții. Poate pare un vis de adormit copiii, dar e singura cale reală prin care putem supraviețui pe pământul ăsta. Și partea cea mai frumoasă e că tu, exact așa cum ești acum, ai o putere uriașă în toată povestea asta.
Fiecare om, chiar și cel care crede că vocea lui nu contează, poate contribui la implementarea acestei noi mentalități a cooperării. Nu trebuie să aștepți să se schimbe marii președinți de azi pe mâine. Puterea e la tine, în mesajul pe care îl trimiți către ceilalți. Tu poți fi cel care pornește acest val al schimbării, explicându-le celor din jur că lupta asta pentru acaparare de resurse e o cursă către nicăieri. Dacă fiecare dintre noi începe să vadă cooperarea ca pe singura lege care merită urmată, atunci lumea se va schimba din temelii. Tu sigur nu vrei războaie și nici nu-ți dorești să vezi sărăcie la fiecare pas. Dar trebuie să înțelegi că acestea nu pică din cer, ci sunt rezultatul direct al concurenței între state, al lăcomiei celor care vor totul pentru ei, lăsându-i pe alții cu nimic.
Știu ce zici, că tu ești doar un om obișnuit și că nu ești tu la butoanele marilor puteri ale lumii ca să oprești tancurile sau să schimbi legile economice. Așa este, la prima vedere pare că n-avem nicio putere. Dar există o cale mai subtilă și mai sigură prin care tu poți ajuta la construirea acelei lumi de vis. Fă în așa fel încât alți și alți oameni să înțeleagă de ce cooperarea e calea cea dreaptă. Atunci când masa asta mare de oameni simpli, de pretutindeni, își va schimba mentalitatea și nu va mai accepta concurența ca pe ceva firesc, politicienii vor afla. Ei stau mereu cu urechea la pământ să audă ce crede poporul, pentru că puterea lor depinde de ceea ce gândim noi.
Dacă toți oamenii simpli se conving că singura soluție e cooperarea și că rădăcina răului e concurența, politicienii vor fi obligați să-și schimbe acțiunile. Ei își ajustează comportamentul în funcție de curentul de opinie al oamenilor, pentru că altfel nu pot rămâne la conducere. Atunci când vor vedea că lumea vrea pace și ajutor reciproc, vor fi nevoiți să înlocuiască lupta pentru resurse cu principiul cooperării. Și uite așa, fără să tragem un foc de armă, ci doar schimbând ce avem în minte, vor dispărea războaiele și sărăcia din toată lumea. Totul începe cu tine și cu felul în care alegi să privești omul de lângă tine: ca pe un prieten cu care să colaborezi, nu ca pe un adversar pe care să-l învingi.
Autor: Claudiu Neacșu
