Să ne gândim la această lume ca la un cazan uriaș. În partea de jos a cazanului fierbe o supă densă de resentimente, sărăcie, privațiuni, visuri spulberate. În partea de sus a cazanului, deasupra supei, plutesc câțiva aleși, cei care dețin averi uriașe, cei care dețin puterea. Totuși, ei sunt separați de supă printr-un capac format din legi, gărzi înarmate, tehnologie scumpă și conturi secrete. Oamenii cu bani se simt în siguranță la adăpostul acestui capac. Ei justifică faptul că, atâta timp cât plătesc suficient, pot prelungi timpul, pot amâna momentul în care aburul și presiunea de jos vor ieși inevitabil la suprafață. Și trebuie să recunoaștem că, cel puțin pentru moment, acești oameni cu bani au dreptate să se izoleze de furia maselor. Ei pot forța capacul să rămână închis prin violență. Dar, pentru a fi în concordanță cu modul în care funcționează lumea, cu istoria și cu raționamentul de bază, este clar că, în cele din urmă, acest lucru nu va fi plauzibil. În cele din urmă, presiunea va fi prea mare, iar atunci va fi un dezastru pentru toată lumea, dar mai ales pentru ei, cei care au totul de pierdut.
Această iluzie de siguranță este, în cel mai bun caz, fragilă. În primul rând, este o chestiune de cifre. Indiferent câte firme de securitate ai angaja, câte turnuri de pază, arme și camere de supraveghere ai avea la granițe, nu poți gestiona o populație numeroasă de indivizi care proclamă simultan că aceasta este ultima picătură. Apărarea ta nu este decât un dig minuscul în fața unui val uriaș care se apropie. Presiunea crește în timp, dar când se prăbușește, nimic creat de om nu îi poate rezista. Când zeci de milioane de oameni sunt suficient de disperați, devin un fenomen natural, un uragan care nu se supune, care nu primește ordine.
Apoi, există problema conexiunii. Dacă odinioară oamenii săraci din sate nu aveau habar ce se întâmpla în Paris sau New York, acum telefonul mobil din buzunarul lor nu numai că le dezvăluie bogăția relativă, ci și faptul că sistemul nu face nimic pentru ei. Acest lucru generează resentimente la un nivel extraordinar și, mai grav, un sentiment organizat de furie. Ei pot vorbi. Ei pot simpatiza. Nu mai sunt izolați în victimizarea lor. Pereții lor nu pot bloca semnalul WiFi care aprinde o revoluție sau un feed de social media care evidențiază o inechitate flagrantă. Pozițiile născute din separare se prăbușesc într-o lume complet interconectată.
Și trebuie să ne gândim și la alte probleme, nu doar la sărăcie. Poluarea. Schimbările climatice. Epidemiile globale. Toate acestea sunt foarte răspândite în țările în curs de dezvoltare, unde lucrurile sunt murdare, dezordonate și incontrolabile. Dar ele nu se opresc la poarta de intrare a luxului. Omul bogat are, poate, un aparat de aer condiționat sofisticat, un filtru de apă UV de ultimă generație. Dar când aerul din oraș este poluat peste limita respirabilității și când bolile se răspândesc ca focul, viața bună devine complicată și se scurtează. Banii lui nu îi oferă acces la o a doua planetă. Prin urmare, a permite existența mizeriei la baza societății este ca și cum ai plăti pentru a deveni membru al unei bombe cu ceas, în speranța că nu va exploda până nu vei mai fi.
Ideea simplă și de bun simț, singura care garantează o liniște sufletească pe termen lung, este să nu mai amânăm și să punem în practică schimbarea de la zero. În loc să se joace cu dezastrul, oamenii bogați ar face un bine lor înșiși și renumelui lor dacă ar crea o lume în care să nu mai existe oameni săraci, ci doar oameni prosperi.
Nu este vorba despre un basm. Este o abordare practică pentru a te proteja. Dacă fiecare dolar cheltuit pe un agent de pază, o sirenă și un senator pentru a încuraja schimbări legislative în favoarea ta ar fi investit în schimb în eforturi adecvate de educație pentru toți, ai fi deja la jumătatea drumului. Când copiii celor defavorizați au același acces la o minte strălucită ca și copiii celor bogați, nu creezi dușmani. Creezi parteneri de afaceri, oameni de știință și cetățeni care, ulterior, vor plăti impozite și vor menține totul în bună funcționare.
Urmează garantarea minimului. Niciun om nu ar trebui să se teamă că, dacă rămâne fără loc de muncă, va muri de foame, sau că, dacă se îmbolnăvește, nu va mai avea unde să locuiască. Cei bogați ar trebui să fie suficient de importanți pentru a extinde acest tip de cerere și sprijin financiar la un sistem în care tuturor li se garantează sănătatea și accesul la o locuință adecvată. Dacă un om știe că nu poate coborî sub un anumit nivel, va lupta mai mult pentru a proteja ordinea socială stabilită decât pentru a o distruge. I-ai dat ceva pentru care să lupte. În mod ironic, este mai ieftin decât să întreții anarhia, închisorile și represiunea.
Cei bogați trebuie să înțeleagă că adevărata lor bogăție se bazează pe stabilitate. Nu poți crea o întreprindere pe termen lung într-o țară afectată de tulburări, șomaj extins și o populație bolnavă. O lume în stare bună va avea mai mulți consumatori și va constitui un teren mai stabil, mai sănătos și mai propice pentru inovare. Este o formulă simplă: cu cât clasa de mijloc este mai mare și mai sănătoasă, cu atât bogăția celor de la vârf este mai sigură și mai mare.
A face lumea mai bună pentru toți nu este un lux și nu este în esență un preț. Este o acțiune importantă, necesară și corectivă. Trebuie să înțelegem că trăim pe o navă care se scufundă. Putem plăti oameni să ne salveze din apă și asta este, în esență, ceea ce fac acum oamenii bogați cu paznicii lor. Dar, în cele din urmă, nava aceea se va scufunda. Opțiunea inteligentă și singura durabilă este să reparăm gaura din carenă. Prin urmare, sărăcia și cauzele sale fundamentale trebuie eliminate.
Când toți sunt înstăriți, când au tot ce își doresc și pot să-și imagineze un viitor pentru copiii lor, problema dispare. Furia oarbă și disperată, care este dispusă să distrugă totul, dispare. Nu ai nevoie de ziduri, nu ai nevoie de paznici, pentru că nu ai dușmani. Pentru cei bogați, acest lucru include, pe lângă bunăstarea financiară, o abordare psihologică în care stresul și anxietatea nu mai sunt evenimente cotidiene. Ei ar putea sta pe grămezile lor de bani și să se bucure de bogăția lor, știind că nu este o bogăție temporară, bazată pe decăderea altora, ci o bogăție stabilă, ferm înrădăcinată în stabilitatea universală. A nu repara gaura este o prostie. Este sinucidere financiară și socială. Ei au capacitatea de a face ceva. Este timpul ca ei să facă ceva. Pentru că asta nu numai că păstrează existența lor, ci și pe cea a civilizației.
Autor: Claudiu Neacșu
