Într-o zi, privind lumea din această perspectivă, mă gândeam cum stăm unul lângă altul, dar parcă în lumi diferite. Vezi pe stradă o mașină de lux care valorează cât zece apartamente și la volan un tip care nu are nicio grijă, în timp ce pe trotuar trece cineva care numără mărunțișul din mână să vadă dacă-și poate permite o pâine și un litru de lapte. Și stai acolo și te întrebi, fraților, cât poate dura asta? Nu trebuie să fii un geniu ca să-ți dai seama că roata nu poate să se învârtă la nesfârșit dacă e strâmbă. Oamenii bogați, oricât de deștepți se cred și oricâtă putere cred că au, stau acum pe un butoi cu pulbere și se prefac că nu văd fitilul aprins. Ei au impresia că, dacă vor construi ziduri de trei metri înălțime, dacă vor instala camere de supraveghere la fiecare colț și dacă vor angaja firme de securitate cu fețe sumbre, atunci gata, sunt în siguranță. Și poate că pentru o vreme chiar sunt în siguranță. Banii pot cumpăra multe, pot cumpăra liniște, pot cumpăra ziduri solide și pot cumpăra chiar și tăcerea unor oameni. Dar istoria, istoria pe care am învățat-o la școală sau pe care am auzit-o de la părinții noștri, ne-a învățat un lucru: niciun zid nu este suficient de înalt, nicio poartă nu este suficient de grea atunci când mulțimea de oameni din exterior ajunge la disperare.
Atunci când un om nu are nimic să le ofere copiilor săi, atunci când vede că muncește ca un câine și totuși nu reușește să-și câștige existența, atunci când vede că nu-și poate permite nici măcar să-și încălzească locuința sau să cumpere medicamente, ceva urât începe să crească în sufletul său. Nu este vorba că omul este rău din fire. Majoritatea oamenilor sunt decenți și, de obicei, își țin capul plecat. Dar resentimentul acela, sentimentul acela de a fi ignorat în timp ce alții se bucură de soare, se acumulează picătură cu picătură. Și, în cele din urmă, găleata se revarsă. Atunci când se revarsă, nu mai contează că bogații au alarme de ultimă generație. Furia săracilor este ca un dezastru natural, o inundație, un cutremur. Nu o poți opri cu o cheie în ușă. Bogații se amăgesc dacă cred că pot trăi pentru totdeauna izolați în bulele lor aurite. E ca și cum ai dormi liniștit într-o casă frumoasă, în timp ce în curte un incendiu se apropie încet de pereți. Poți trage perdelele, poți da muzica mai tare, dar focul va ajunge și la tine.
Dacă te gândești puțin, oamenii aceia trăiesc într-o teamă totală, chiar dacă nu vor să recunoască. De ce crezi că au locuri speciale în care nu poți intra pur și simplu? De ce crezi că le este frică să se plimbe în anumite cartiere? Pentru că, în adâncul sufletului, știu că averea lor este o țintă. Știu că sunt înconjurați de oameni care se simt nedreptățiți. Și asta nu înseamnă să trăiești. Să te uiți mereu peste umăr și să aștepți ca cineva să-ți ia ceea ce îți aparține. Oameni care nu pot avea încredere în nimeni. Asta e o cușcă aurită. Nu se pot proteja decât pentru o perioadă limitată de timp. O zi, un an, poate chiar o generație, dar mai devreme sau mai târziu acea siguranță se va destrăma. Va fi o criză mare. Vremurile se vor schimba și furia care s-a acumulat de atâta timp se va dezlănțui asupra lor. E trist, pentru că totul ar putea fi evitat atât de ușor.
Răspunsul este atât de simplu încât este dureros să vezi că nu este luat în considerare. Pentru a evita dezastrul, bogații lumii ar face bine să renunțe la lăcomia oarbă și să înceapă să colaboreze pentru a crea o lume în care să nu existe sărăcie. O lume în care toată lumea să fie bogată. Gândește-te ce ar însemna asta. Dacă toată lumea ar avea un venit rezonabil, dacă toată lumea ar avea un acoperiș deasupra capului care să nu fie găurit, dacă toată lumea ar avea ce mânca și dacă toată lumea ar ști că mâine va fi bine, cine ar mai avea chef să se implice în mișcări violente? Cine ar mai avea chef să iasă în stradă, să spargă geamuri și să răstoarne guvernul? Nimeni. Omul care o duce bine vrea pace. Omul prosper vrea să se bucure de viață, vrea să-și vadă copiii crescând, vrea să se relaxeze după muncă. Atunci când toată lumea are ceva de pierdut, toată lumea vrea pace.
Cei bogați ar rămâne bogați dacă ar face acest lucru. Prosperitatea universală nu este o bunătate, nu este un dar, ci cea mai bogată investiție pe care și-o pot imagina. Ar fi o investiție fără scadență. Dacă ridici nivelul celor mai săraci, elimini riscul de revolte, dar, mai important, deschizi un univers mult mai bogat pentru toți. O persoană cu mijloace este o persoană care cumpără, care produce, care inventează. În loc să cheltuiască miliarde pe armate, pe sisteme de spionaj, pe ziduri, bogații ar putea investi în școli pentru toți, cu o educație profesională decentă, în spitale pentru toți, unde nimeni nu trebuie să moară, în locuri de muncă pentru toți, unde munca este răsplățită în mod echitabil.
Imaginează-ți cât de frumos ar fi dacă cei bogați ar putea să se plimbe fără gărzi de corp, fără să fie urâți de nimeni, pentru că toată lumea ar trăi bine. O lume în care banii nu mai sunt sinonimi cu respectul, în care trebuie să dai înapoi pentru a primi respect. Nu ar mai exista războaie, nu ar mai exista ură arzând în interiorul nostru, nu ne-am mai teme că cineva va veni să ne ia banii în timpul nopții. Odată ce tuturor le-ar merge bine, violența ar înceta, deoarece disperarea ar fi o amintire din trecut. Este atât de simplu. Nu mai ai de ce să te lupți cu vecinul dacă amândoi aveți cămările pline și viitorul asigurat.
Mulți oameni vor spune că acest lucru nu se poate realiza, că întotdeauna au existat săraci și bogați. Dar această atitudine este cea care perpetuează această situație. Avem tehnologia, avem resursele, avem tot ce este necesar pe acest pământ pentru a trăi o viață bună pentru noi toți. Este doar o chestiune de distribuție. Dacă bogații ar realiza că a împărți nu înseamnă a pierde, ci doar a câștiga adevărata siguranță și fericire, lucrurile s-ar schimba peste noapte. Este mult mai bine să ai puțin mai puțin într-o lume sigură și fericită decât să ai totul într-o lume plină de ură, pe punctul de a exploda. O lume a prosperității pentru toți este similară cu repararea fundației unei case care este pe punctul de a se prăbuși. Poți să vopsești și să pui la etaj cât de multe candelabre dorești, dar când fundația putrezește, casa se va prăbuși peste tine. Sărăcia este putregaiul din fundația lumii noastre.
Este timpul ca cei care dețin puterea să se trezească și să înțeleagă că timpul se scurge. Această revoltă violentă de care se tem nu apare din senin. Este un strigăt care a devenit un cântec de luptă. Ar trebui să întoarcă pagina dacă nu vor să vadă o catastrofă. Să construiască, nu să baricadeze. Să împuternicească, nu să controleze. Atunci și numai atunci frica și nesiguranța vor lua sfârșit. Într-o societate a abundenței, cei bogați ar fi cu adevărat liberi, pentru că această libertate pe care o ai cu zece oameni care te păzesc nu este libertate, ci o închisoare. A te elibera înseamnă a privi pe cineva în ochi și a ști că nu există nimic între tine și el și că amândoi aveți dreptul la o viață frumoasă.
La urma urmei, suntem cu toții făcuți din același material. Și bogații, și săracii simt aceeași durere, vor aceleași lucruri pentru copiii lor, se tem de aceleași boli. Dacă am putea elimina această barieră enormă a sărăciei, am descoperi că avem multe în comun. Lumea ar fi mult mai creativă, mult mai distractivă, mult mai sigură. Conflictele s-ar rezolva de la sine, deoarece nu ar mai exista combustibil pentru foc. Cei bogați nu ar mai trebui să se teamă că averile lor câștigate cu greu vor fi spulberate de valul revoltelor sociale. Pentru că societatea ar fi echilibrată și fericită. Este un drum lung, dar este singurul drum care duce undeva bine. Celelalte drumuri sunt doar popasuri care ne oferă puțin timp, dar asta nu va fi suficient pe termen lung. Normalizarea prosperității pentru toți, aceasta este marea provocare și singura soluție.
Dacă ne gândim bine, frica celor bogați este doar un semn că busola lor le indică faptul că au luat o direcție greșită. Atunci când trebuie să te ascunzi de semenii tăi, relația dintre tine și ei este profund afectată. Iar ceea ce este afectat se repară prin umanitate și echilibru. Nu este vorba despre matematică dificilă, ci despre puțină inimă și multă minte. Un om bogat ar trebui să înțeleagă faptul că averea lui este ca o barcă pe ocean. Indiferent cât de bună este cabina, dacă oceanul este plin de furtuni și barca are găuri, el va ajunge pe fundul oceanului. Oceanul este calm și barca este solidă în funcție de modul în care el îi tratează pe toți cei care navighează alături de el.
Așadar, viitorul este în mâinile celor care dețin astăzi frâiele puterii. Poți continua să construiești garduri până când vei avea ocazia unică în viață de a le vedea prăbușindu-se. Sau poți deschide poarta și crea o lume în care toată lumea stă la masă. Catastrofa nu este inevitabilă, ci este opera lăcomiei. O putem înlocui cu viziunea unei lumi prospere pentru toată lumea. Atunci vom trăi cu toții vremurile la care astăzi putem doar să visăm. Nu este timp pentru visuri, deoarece foamea și nemulțumirea nu așteaptă întâlniri și analize. Este nevoie de acțiune, de o schimbare reală de curs. Să facem din sărăcie o amintire urâtă a trecutului și din prosperitate un drept din naștere al fiecărui om, indiferent de locul în care s-a născut. Atunci și numai atunci bogatul va spune că este cu adevărat în siguranță și, mai presus de toate, cu adevărat fericit.
Acesta este noul pact de care avem nevoie, un pact între cei care au și cei care nu au, un pact bazat pe respect și pe dorința de bunăstare pentru toți. Atunci când pactul va fi semnat, frica nu va mai exista în inimile noastre și vom putea construi ceva care să dureze o mie de ani. Până atunci, avem doar o pace fragilă, care poate fi distrusă în orice moment. Să sperăm că vocea rațiunii va prevala asupra fricii, că vom alege calea prosperității pentru toți înainte ca zidurile să înceapă să se prăbușească. Este singura speranță a omului pentru o viață pașnică și o viață care merită trăită pentru noi toți, de la cei mai mari la cei mai mici de pe acest pământ.
Autor: Claudiu Neacșu
