Este ceva ce vedem de la începutul timpurilor. Este ca o mașinărie în mișcare perpetuă, dar care funcționează pe baza frustrării. Nu contează cât de mult ne dezvoltăm, nu contează cât de mult creăm, nu contează cât de multe lucruri are lumea, undeva există o mulțime imensă de oameni săraci, care trăiesc de pe o zi pe alta, de la un ban la altul. Și, în comparație cu ei, o mână mică de oameni care trăiesc fără nicio așteptare socio-economică, la cealaltă extremă, într-o bogăție scandalos de mare, de un milion de ori mai mare. Și, mai important, nu lipsa materială în sine, ci acea nevoie arzătoare, acea dorință de viață, de a gusta măcar o parte din acea bunăstare, dorința de a avea o șansă fără griji umane, asta este ceva ce au în comun cu cei bogați.
Trăim într-o lume globalizată, în care nu mai există bariere fizice care să ne separe, dar există cu siguranță ecrane care ne separă. Un om care trăiește într-un ghetou, oriunde ar fi acesta, poate acum să vadă cum arată o vacanță de lux în 4K, poate experimenta de la distanță ușurința de a comanda orice își dorește cu un singur clic, înțelege cum fluctuează valoarea banilor pe Wall Street și poate gusta nuanțele unei cine care costă mii de euro. Aceasta este moartea păcii. Omul care, cu generații în urmă, trăia în sărăcie rurală și avea doar o idee despre cum trăia regele, nu văzuse niciodată interiorul castelului. Acum știe și mai mult, știe că diferența dintre el și „celălalt” nu mai este de la coajă la pâine, ci de la o existență torturată la o formă idealizată de existență. Iar când realitatea îți arată ce pierzi și știi că totul este acolo, doar într-o formă concentrată, se naște o animozitate agresivă, o furie cumulată care începe să clocotească.
Nu este un fenomen fără precedent. Istoria, dacă este citită corect, este o lungă serie de capitole despre masele de oameni care, la un moment dat, nu mai pot tolera diferența dintre ceea ce au și ceea ce ar trebui să aibă. Nu este întotdeauna vorba despre moartea prin înfometare, deși uneori se întâmplă și asta, ci despre umilirea reală și sentimentul că existența lor nu este una cu drepturile omului, ci doar o rotiță în angrenaj. De aceea, revoluțiile rareori au loc în stadiul zero al sărăciei extreme, ci mai degrabă atunci când lucrurile se îmbunătățesc ușor (oamenii își dau seama că ar putea avea o viață mai bună) sau când, în mod neașteptat, o criză le șterge toate oportunitățile. Atunci, ei explodează.
Să ne gândim la marea Revoluție Franceză. Nu era vorba despre pâine, ci despre opulența de la Versailles, în timp ce poporul suferea din cauza impozitelor și a reprezentării deficitare. Nevoia de a trăi ca aristocrația, cu aceleași drepturi și fără stresul datoriei, a alimentat ghilotina. Sau, mai recent, Revoluția Rusă. Țăranii și muncitorii nu mai puteau să se mulțumească să aibă doar burta plină pentru a supraviețui. Voiau viața liberă și abundentă pe care o vedeau la aristocrație, voiau să fie proprietari de pământ, stăpâni ai propriului destin. Toată acea nemulțumire reprimată, o existență aparent fără sens, a ajuns la un punct critic. Iar o privire asupra istoriei ne arată că astfel de momente critice nu sunt pașnice. Oamenii nu mărșăluiesc cu flori când sunt la capătul puterilor. Ei mărșăluiesc cu furie, pentru că nu mai au nimic de pierdut.
Acum, în secolul XXI, pericolul este și mai pronunțat. De ce? Din cauza transparenței forțate. Inegalitatea nu mai este ascunsă în spatele zidurilor înalte. Este pe Instagram, este pe YouTube, este în rapoartele financiare ale miliardarilor care lansează rachete spațiale. Este mult prea mult pentru oamenii care abia reușesc să-și plătească chiria. Nu este nevoie de mult pentru a aprinde fitilul. O recesiune economică, o pandemie care lovește în mod copleșitor comunitățile din clasele sociale inferioare, o infracțiune vizibilă din partea clasei politice sau a elitei economice, oricare dintre acestea poate aprinde fitilul.
Cei care cred că o democrație stabilă sau un regim robust vor potoli această frustrare se amăgesc singuri. Stabilitatea este un prieten temporar al dislocării puternice, iar contingența istorică sugerează că nici chiar cel mai crud despot nu a reușit vreodată să țină sub control furia colectivă pentru totdeauna. Poți suprima, poți închide, poți reduce la tăcere, dar, atâta timp cât motorul frustrării, distanța uriașă și dorința arzătoare de a reduce această distanță, rămân active, presiunea crește. Și, odată ce explodează, explodează în mod catastrofal.
O clasă socială defavorizată permanentă va exista întotdeauna atâta timp cât mecanismele socio-economice mențin distribuția și oportunitățile la un nivel atât de defectuos. Și, atâta timp cât aceste persoane sunt tratate ca statistici sau eșecuri personale, în loc să fie recunoscute ca victime ale unui ciclu nedrept, motivația lor ignorată devine o forță eficientă, dar negativă. Revoluțiile violente nu fac parte din întâmplările istorice. Ele sunt o eliberare violentă care izbucnește atunci când ordinea socială este prea rigidă și prea dezechilibrată.
Răspunsul nu este să împiedicăm oamenii să viseze. Răspunsul nu este să încetăm să-i educăm despre modul în care trăiește cealaltă jumătate a populației. Răspunsul, singurul răspuns care va stabiliza situația pe termen lung, este să reducem în mod real și convingător disparitatea. Nu să le dăm resturi, ci să le oferim o cale suficient de clară și onestă pentru ca și ei să poată ajunge la o existență respectabilă. Miliarde investite în sisteme de învățământ accesibile. Un sistem de sănătate care nu falimentează familiile. O politică fiscală care să nu vizeze doar milionarii. Și, cel mai important, un sentiment autentic că meritul contează și că jocul nu este trucat. Fără a face acest lucru, fără a permite frustrărilor să clocotească la baza societății, vom aștepta, cu ochii închiși, următorul capitol sângeros din povestea ciclică a inegalității. S-a mai întâmplat înainte. Și se va întâmpla din nou. Este o profeție istorică, nu un avertisment.
Autor: Claudiu Neacșu
