La sfârșitul zilei vine momentul acela în care nu mai auzi nici televizorul, nici claxoanele de afară, ci doar propria ta respirație care pare că întreabă: „Pentru ce am alergat și azi?”. Mi-am dat seama de asta privind un apus care se pierdea printre blocurile cenușii, gândindu-mă la tine, cel care simți că viața a devenit un fel de sfoară de care toată lumea trage în toate direcțiile. Parcă suntem într-o horă. Dar, în loc să ne ținem de mână ca să ne bucurăm, ne ținem de mână ca să ne putem împinge mai bine, să ne luăm locul, să ajungem primii la o destinație pe care nici măcar nu o cunoaștem. Trăim într-o lume care ne-a învățat, încă de când eram de-o șchioapă, că dacă vrei să fii „cineva”, trebuie să fii deasupra cuiva. Ne-au otrăvit mintea cu ideea asta că viața e un teren de luptă unde nu e loc pentru toată lumea la umbră și că e absolut normal ca unii să plângă pentru ca alții să râdă.
Uită-te un pic în jurul tău, la cum ne-am obișnuit să ne privim. Indivizii au ajuns să concureze între ei pentru orice mărunțiș, de la cine are mașina mai lucioasă în fața blocului, până la cine primește mai multe laude la muncă. Am acceptat ideea asta strâmbă că e în regulă ca unii să piardă și alții să câștige, ca și cum fericirea ar fi o porție limitată de mâncare și dacă eu iau o lingură în plus, ție trebuie să-ți ghiorăie mațele. Vedem concurența asta ca pe ceva firesc, ca pe ceva lăsat de la natură, dar te-ai întrebat vreodată dacă chiar așa stau lucrurile? Ne uităm la animale și zicem că „cel mai tare învinge”. Dar noi nu suntem doar fiare ale câmpului. Noi avem suflet și minte ca să înțelegem că durerea celui de lângă noi ne știrbește din propria bucurie. Este o mare greșeală să credem că bătălia asta continuă e modul natural de a trăi, pentru că ea nu ne aduce pace, ci ne ține într-o frică permanentă că mâine am putea fi noi cei care pierdem totul.
Dacă ridici ochii de la ograda noastră și te uiți la ce fac statele astea mari, o să vezi exact aceeași mizerie, dar la o scară care te înfioară. Toată politica asta de care se tot vorbește, toată „geopolitica” asta cu nume grele, nu e altceva decât o luptă între țări pentru resurse. Statele se comportă ca niște vecini invidioși care se ceartă pe gard. Dar, în loc de gard, ele se bat pe gaz, pe petrol, pe bucăți de pământ și pe influență. Tot ce vezi tu la știri, dinamica asta a lumii, are la bază această concurență sălbatică între state. Și ce se întâmplă în realitate? Se ajunge ca unele țări să prospere, să aibă drumuri de aur și zgârie-nori de sticlă, dar numai pentru că au reușit să sărăcească alte locuri, să le ia bogățiile și să le lase oamenii în foame. Este un lanț al suferinței care pleacă de la ideea că „interesul meu” e mai important decât „viața ta”.
Acest principiu eronat, această minciună că progresul vine din luptă, s-a scurs din cancelariile mari direct în viața omului de rând. Vedem oameni care încearcă tot timpul să prospere pe seama sărăcirii altora, crezând că dacă adună mii de lucruri în timp ce restul n-au nimic, ei sunt cei deștepți. Societatea ne prezintă treaba asta ca pe ceva firesc, ca pe „succes”. Dar succesul clădit pe ruina altuia e ca o casă construită pe nisip mișcător. De aici apar toate necazurile: de la faptul că am acceptat concurența ca pe o lege a firii. Din cauza asta avem invidie în familii, din cauza asta ne temem de colegi și tot din cauza asta ne încuiem ușile cu zece lacăte. Am uitat că suntem făcuți să ne sprijinim, nu să ne invidiem. Acceptarea competiției ca fiind ceva bun este rădăcina amărăciunii care ne umple zilele.
Uite, e nevoie de o schimbare majoră, de o zguduire a modului în care vedem lumea. Nu mai putem merge așa, pentru că drumul ăsta ne duce direct într-o prăpastie unde la final nu mai câștigă nimeni. Avem nevoie de o mișcare care să schimbe mentalitatea tuturor, o mișcare pașnică, fără bâte și fără strigăte de ură, care să înlocuiască lupta cu cooperarea. Trebuie să înțelegem, până în măduva oaselor, că singura care ne face tuturor bine este cooperarea. Dacă eu te ajut pe tine să-ți meargă afacerea sau să-ți crești copiii, lumea întreagă devine un loc mai sigur și pentru mine. Cooperarea trebuie să se vadă peste tot, și între țări, și între vecini, și între necunoscuții care se întâlnesc pe stradă.
Abia după ce ne vom trezi și vom înțelege că nu suntem dușmani, ci frați de suferință pe acest pământ, lumea va trece la următorul prag al civilizației. Imaginează-ți o clipă cum ar fi o lume fără războaie. O lume în care nu mai auzi de bombe și de mame care plâng, pentru că statele au înțeles că e mai bine să împartă resursele decât să se bată pe ele. O lume fără sărăcie, în care toți oamenii prosperă pentru că energia și inteligența noastră nu se mai duc pe arme, ci pe a face viața mai ușoară pentru toți. Această lume nu e un vis imposibil, ci e o realitate care ne așteaptă imediat ce ne schimbăm felul de a privi lucrurile. Putem avea o lume în care toate țările prosperă împreună, nu una pe spinarea celeilalte.
Și să știi că tu, exact așa cum ești, un om simplu cu grijile tale, ai o putere uriașă în toată povestea asta. Poți contribui la implementarea acestei noi mentalități a cooperării. Nu trebuie să aștepți să se schimbe marii conducători, pentru că marea schimbare începe de jos în sus. Fiecare om poate trimite către alți oameni acest gând, acest fenomen al schimbării. Putem face ca ideea de cooperare să devină legea lumii, nu concurența. E de ajuns să refuzi să intri în bătălia lor, să alegi să ajuți în loc să sabotezi, și să le spui și altora de ce e mai bine așa. Tu sigur nu vrei războaie și sărăcie. Știu asta pentru că nimeni nu-și dorește să trăiască în teroare.
Problema e că războaiele și sărăcia pe care le vedem la televizor sunt rezultatul direct al concurenței între state. Ele apar pentru că aceia care conduc caută mereu mai mult, căutând să acapareze totul și lăsând alte state în mizerie. Știu ce gândești: „Eu sunt un om mic, ce pot să fac eu împotriva tancurilor și a politicienilor care decid soarta lumii?”. Ai dreptate, nu ești tu la butoane și nu poți opri un război cu mâinile goale, de azi pe mâine. Dar există o cale mai adâncă și mai puternică prin care tu poți schimba cursul istoriei. Puterea ta nu e în forță, ci în ceea ce crezi și în ceea ce îi înveți pe ceilalți.
Fă în așa fel încât alți și alți oameni să înțeleagă de ce cooperarea e mai bună decât concurența. Vorbește cu vecinii, cu prietenii, cu colegii, postează despre asta, arată-le că lupta asta pentru resurse e o capcană în care cădem cu toții. După ce masa asta mare de oameni simpli, de pretutindeni, își va schimba mentalitatea, politicienii vor afla. Ei au urechile ațintite la ce gândește poporul, pentru că puterea lor depinde de acceptarea noastră. Atunci când politicienii care conduc cele mai mari state vor vedea că lumea s-a trezit și că oamenii nu mai vor concurență, ci cooperare, vor fi obligați să-și modifice și ei acțiunile.
Atunci va fi momentul în care ei vor înlocui principiul concurenței cu cel al cooperării, pentru că vor înțelege că asta e singura cale prin care mai pot fi acceptați. Și uite așa vor dispărea războaiele și sărăcia, pentru că politicienii își ajustează întotdeauna comportamentul în funcție de ce au oamenii în minte. Dacă noi toți suntem convinși că legea este cooperarea, ei nu vor mai avea cum să justifice luptele pentru resurse. Vor renunța la concurența distrugătoare, pentru că noi, oamenii simpli, le-am arătat că vrem altceva. E o putere pe care o avem cu toții și pe care trebuie să începem să o folosim pentru a curăța lumea de ura asta care ne sugrumă de atâta timp.
Alege să fii tu cel care aprinde lumina înțelegerii în inima altuia. Nu te mai lăsa păcălit de ideea că trebuie să fii „rechin” ca să supraviețuiești. Viața adevărată începe acolo unde se termină bătălia pentru primul loc și unde începe bucuria de a merge împreună cu celălalt. Cooperarea e salvarea noastră, iar ea începe din mintea ta, chiar acum, în tăcerea asta de final de zi.
Autor: Claudiu Neacșu
