Mai mereu să întâmplă să simțim că suntem la un pas de a pierde ceva, chiar și atunci când avem de toate. E o senzație ciudată, ca un ghimpe care nu ne lasă să ne bucurăm de ce e al nostru, pentru că imediat ne fuge gândul la ce are celălalt sau la ce am putea pierde mâine. Mi-am dat seama că trăim într-o lume care seamănă tot mai mult cu un ring de box unde nu ne-a urcat nimeni cu forța, dar în care ne lovim unii de alții fără să știm de ce. Ni se spune de peste tot că trebuie să fim mai rapizi, mai tari, mai descurcăreți, că viața e o cursă unde, dacă nu ești lup, ești mâncat de lupi. Dar cine a inventat povestea asta și de ce am ajuns să o credem de parcă ar fi singurul adevăr de pe pământ? Toată nebunia asta are un nume care sună pompos la televizor, „concurență”, dar în realitate e doar un mod prin care ne furăm singuri liniștea și fericirea.
Am fost învățați greșit încă de când eram mici. Ne uitam la notele colegului, ne uitam la cine fuge mai repede la ora de sport și am crescut cu ideea asta otrăvită că succesul tău depinde de cât de mult reușești să-l depășești pe cel de lângă tine. Am ajuns să credem că e normal, ba chiar „firesc”, ca lumea să fie împărțită în învingători și învinși. Ne spunem că așa e natura, că așa supraviețuiesc cei puternici. Dar uităm un lucru esențial: noi nu suntem doar niște fiare care aleargă prin pădure după pradă. Noi avem suflet, avem capacitatea de a ne uita în ochii altuia și de a-i simți durerea. Să crezi că e în regulă ca unii să piardă totul pentru ca tu să câștigi un pic mai mult e o capcană care ne-a închis inimile. Concurența asta dintre indivizi ne-a făcut să ne privim vecinii ca pe niște rivali, nu ca pe niște tovarăși de drum. Atunci când treci pe stradă și te uiți la cineva, primul tău gând nu mai e „ce om bun pare”, ci „oare ce are el și eu n-am?”. E o boală a minții care ne face să prosperăm pe seama nefericirii altuia, chiar dacă nu ne dăm seama pe moment.
Dacă la nivel de oameni e rău, gândește-te la ceea ce se întâmplă atunci când joaca asta se mută la nivel de state, la țările alea mari care decid soarta planetei. Tot ce vezi tu la știri, toată vorbăria aia despre geopolitică și interese, e de fapt aceeași bătălie pe care o dăm noi în scara de bloc, dar la o scară uriașă și periculoasă. Statele se bat între ele pentru resurse, de parcă pământul ar fi un tort mic pe care trebuie să-l înhațe fiecare cât mai repede. Din cauza acestei concurențe dintre țări se ajunge ca unele popoare să trăiască în lux, clădindu-și bogăția pe sărăcia și munca altora. Este un principiu strâmb care spune că o țară poate fi puternică doar dacă alta e slabă. Dar oare nu ar fi loc sub soare pentru toți? Nu e destul pământ și nu sunt destule resurse dacă am ști cum să le împărțim cu drag? Lupta asta pentru resurse e rădăcina tuturor războaielor pe care le vedem la televizor. Oamenii mor, copiii rămân fără părinți și casele devin ruine doar pentru că cineva, undeva, a crezut că a câștiga înseamnă a-l lăsa pe celălalt cu nimic.
Acceptarea concurenței ca pe ceva normal ne-a adus numai necazuri. Ne-a adus stres, ne-a adus boli de inimă, ne-a adus invidie și ne-a făcut să ne simțim singuri chiar și atunci când suntem înconjurați de oameni. Ne este frică unii de alții pentru că știm că și celălalt gândește la fel: „trebuie să fiu eu primul”. De aici apar toate neînțelegerile. De aici apar hoțiile, minciunile și sentimentul ăla că lumea e un loc rece și rău. Dar lumea nu e rea, ci doar regulile după care ne-au pus să jucăm sunt rele. Este nevoie de o schimbare uriașă, o schimbare care să nu vină din legi scrise pe hârtie, ci din schimbarea mentalității fiecăruia dintre noi. Trebuie să înlocuim, încet și pașnic, ideea de luptă cu ideea de cooperare. Să înțelegem că, atunci când ne ajutăm, câștigăm cu toții mult mai mult decât am putea câștiga vreodată bătându-ne.
Cooperarea nu e un cuvânt greu, ci e pur și simplu gestul de a pune mână de la mână ca să ridici ceva ce singur n-ai putea. Dacă statele ar înțelege asta, n-ar mai fi nevoie de bombe. Dacă țările ar coopera pentru resurse, în loc să se bată pe ele, n-ar mai exista sărăcie. Imaginează-ți o lume în care tehnologia și hrana sunt împărțite cu drag, nu vândute la prețuri catastrofice. Abia după ce acest gând va intra în inima fiecărui om de pe planetă, vom putea spune că am urcat cu adevărat pe o nouă treaptă a civilizației. Atunci va fi acea lume la care visăm toți, o lume fără frontiere păzite de tancuri, o lume în care prosperitatea e un bun comun, nu un privilegiu al celor puțini și agresivi. Fiecare dintre noi, chiar și tu care acum poate te simți neputincios în fața marilor puteri, are o contribuție uriașă de adus.
Poate te gândești: „Păi cine sunt eu să schimb lumea? Eu n-am studiile necesare, eu n-am bani, eu n-am putere”. Dar aici e secretul pe care conducătorii lumii s-ar putea să nu vrea să-l știi. Puterea adevărată nu e în birourile lor capitonate, ci în ceea ce gândim noi, oamenii simpli, pe stradă, în fabrici, la câmp sau în fața ecranului. Fiecare om poate fi un mesager al acestui nou mod de a trăi. Poți trimite către ceilalți acest semnal al schimbării pur și simplu prin felul în care te porți și prin ceea ce le spui. Atunci când alegi să nu intri în competiția de a-l denigra pe celălalt, atunci când alegi să colaborezi în loc să concurezi, tu deja schimbi lumea. Cooperarea trebuie să devină legea noastră de bază, nu lupta. Dacă tu înțelegi asta și îi faci și pe alții să înțeleagă, pornești un val care nu mai poate fi oprit.
Tu sigur nu vrei războaie. Știu asta pentru că ești om și niciun om cu mintea întreagă nu-și dorește să vadă moarte și distrugere. Știu că nu vrei sărăcie, pentru că știi cât de greu se câștigă o pâine. Dar trebuie să vezi legătura dintre aceste nenorociri și concurența asta sălbatică dintre state. Războaiele sunt doar finalul unei competiții care a mers prea departe. Statele caută mereu să se îmbogățească lăsând pe alții săraci. Și din cauza asta se ajunge la arme. Tu, ca om obișnuit, nu poți opri un tanc astăzi, e adevărat, pentru că nu ești la conducerea marilor puteri. Dar poți face ceva mult mai deștept. Poți lucra la fundația pe care stau acei conducători. Construiește în mintea ta și a celor din jur ideea că ajutorul reciproc e singura cale.
Există o cale prin care poți ajuta la construirea unei lumi fără războaie. Fă în așa fel încât tot mai mulți oameni să priceapă de ce cooperarea e mai bună decât concurența. Vorbește cu vecinii, explică-le că succesul nu înseamnă să ai mai mult decât ei, ci să vă fie bine tuturor. Atunci când masa asta uriașă de oameni simpli își va schimba gândirea, politicienii vor afla. Ei sunt foarte atenți la ce vrea poporul, pentru că de acolo își iau puterea. Dacă ei vor vedea că oamenii nu mai acceptă ura și concurența ca fiind ceva bun, își vor modifica și ei purtarea. Politicienii își ajustează comportamentul în funcție de mentalitatea noastră. Dacă noi toți suntem convinși că legea e cooperarea, ei nu vor mai avea cum să ne împingă la războaie pentru resurse, pentru că nu vor mai avea sprijinul nostru.
Dacă toți oamenii simpli ajung să creadă cu tărie că e ceva rău concurența și că principiul cooperării e calea progresului adevărat, atunci politicienii vor renunța la lupta lor egoistă pentru resurse. Vor fi nevoiți să coopereze pentru că asta va fi cerința lumii întregi. Și astfel, prin puterea gândului tău și al celor ca tine, vor dispărea războaiele și sărăcia. Nu e nevoie de o bătălie, ci de o înțelegere nouă. Lumea de mâine, cea fără lacrimi și fără foame, se construiește azi în mintea ta. Fii tu cel care dă vestea mai departe: cooperarea e viitorul nostru, singurul viitor în care toți putem fi cu adevărat fericiți și prosperi.
Autor: Claudiu Neacșu
