Adevărul absolut este ca soarele pe care fiecare îl poartă în palma mâinii. Dar, când te uiți atent, fiecare îl vede diferit. Un glob care radiază lumină, o flacără mică pe care cineva o suflă pentru a nu se stinge. Și fiecare om cu mintea întreagă crede că al său este singurul și unicul. Așa ajungem să ne luptăm pentru luminozitatea din mințile noastre.
De-a lungul istoriei, mulți oameni au fost siguri că au dobândit adevărul absolut. Împărați și papi, filosofi și revoluționari, dictatori și cărturari, profeți. Toți au avut momentele lor de glorie, în care s-au bucurat de cunoașterea secretului. Unii au murit pentru asta, alții au ucis pentru asta. Adevărul devine o armă când este absolut. Când este viu, este o întrebare care nu se termină niciodată.
Există ceva atrăgător în a avea dreptate. În a fi persoana care vede ceea ce nimeni altcineva nu poate vedea. În a avea o realitate clară, pe care numai tu o înțelegi. Așa se nasc ideologiile. Oamenii nu suportă să trăiască cu incertitudine. Au nevoie de certitudini așa cum au nevoie de aer. Adevărul absolut este cea mai liniștită formă de pace.
Problema cu această pace este că are un cost ridicat. În momentul în care afirmi că deții adevărul absolut, afirmi în același timp că ceilalți nu îl dețin și trebuie corectați, convertiți sau șterși din istorie. Fiecare ideologie care a amenințat lumea a început cu „buna” intenție de a pune în practică un adevăr. Nimeni nu s-a ridicat vreodată și a anunțat: „Să fim răufăcători”. Toți au vrut să salveze lumea. Numai că, în încercarea de a salva lumea în viziunea lor, au distrus-o.
Adevărul absolut este atrăgător pentru că este atât de simplu. Nu mai ești chinuit de îndoieli, nu mai ești împotmolit în contradicții. Ai o rețetă: asta e bine, asta e rău. Cei care sunt de partea ta sunt buni, cei care sunt împotriva ta sunt proști sau răi. De acolo până la ură nu este decât un pas. Cu toate acestea, omul preferă ura organizată în locul haosului sincer.
Unii susțin că știința este adevărul. Alții susțin că credința este adevărul. Alții susțin că etica este adevărul, dar adevărul, indiferent de modul în care este evaluat, este doar o imagine a momentului. O interpretare, înghețată în timp și context. Lumea s-a schimbat de atâtea ori încât adevărurile de ieri sunt glume astăzi. La un moment dat, oamenii credeau că Pământul este plat. La un alt moment, femeile nu aveau suflet. La un alt moment, boala era pedeapsa lui Dumnezeu. Oricine crede astfel de lucruri astăzi este ridiculizat, dar în vremea lor, validitatea lor era adevărul absolut.
De fapt, adevărul absolut este un proces. Nu este un produs pe care să-l deții, ci ceva ce trebuie căutat, iar cei care cred că au căutat totul sunt cei mai departe de el. Este ca și cum ai îngheța o floare pentru a o păstra în viață. În momentul în care o învelești în gheață, ea nu mai este vie, ci mumificată. Adevărul care rămâne stagnant moare.
Cea mai periculoasă minciună vine de la cei care nu mint deloc, dar sunt convinși că nu mint. Cei care cred că au monopolul asupra luminii. Ei nu mai gândesc, ci aplică. Nu mai ascultă, ci predică. Nu mai caută, ci condamnă. Și o fac cu sentimentul nobil că fac bine pentru toți. Geamănul adevărului absolut este fanatismul.
Este ușor să spui „Știu”. Este greu să spui „Nu sunt sigur”. Dar numai al doilea tip este cu adevărat viu. Primul este un robot al certitudinii. Al doilea știe să fie uman. Lumea merge înainte datorită oamenilor care se îndoiesc, nu datorită celor care sunt siguri.
Dacă întrebi al cui adevăr absolut domnește suprem, există un singur răspuns simplu: al nimănui și totuși al tuturor. Fiecare are o parte din el, un fragment de înțelegere, dar adevărul absolut nu poate încăpea într-o singură minte. El provine din ciocniri de perspective, din dialog, nu din monolog.
Dar noi nu mai vrem dialog. Vrem ecouri. Vrem să auzim adevărurile noastre repetate de alții, ca și cum am fi ajuns la o înțelegere reciprocă. Când cineva ne contrazice, ne simțim atacați. Și totuși acea persoană ne salvează de stagnare. Dar ego-urile noastre nu pot face față acestui lucru. Preferă pacea în locul disensiunii. Așa se formează sectele, nu numai religioase, ci și politice, sociale, culturale, grupuri de oameni care cred că dețin adevărul absolut, în timp ce toți ceilalți greșesc.
Cine deține adevărul absolut? Poate doar timpul. Timpul este singurul care dovedește dacă ceea ce înțelegem astăzi va avea sens mâine. Timpul demolează aroganța și ne arată că suntem cu toții temporari, că adevărurile noastre, chiar și atunci când sunt prezentate în mod uimitor, sunt doar scântei într-o noapte lungă.
Dar oamenii nu pot trăi cu convingeri, deoarece adevărurile relative vulnerabile îi fac să-și expună nesiguranța, ca niște umbrele de hârtie prinse într-un uragan. Așa că se îndreaptă spre certitudini, ca niște plute pe mări furtunoase, chiar dacă acele plute sunt zdrențuite și rupte. Dar greșesc, pentru că umbrelele nu au legătură cu ploaia. Ele au legătură cu identitatea.
Adevărul absolut este o poveste frumoasă, dar imposibilă, și totuși una dintre cele mai încăpățânate iluzii ale oamenilor, deoarece îi face să se simtă importanți. Când spui „Am dreptate”, te simți viu, validat, important. Adevărul devine o formă de putere.
Cine deține adevărul are oamenii sub control, chiar dacă aceștia pot crede că religia a făcut asta, politica a făcut asta, propaganda face asta, dar de fiecare dată când cineva apără „adevărul”, îi leagă pe toți de o ideologie demnă de tiranie.
Adevărul este presupus a fi un fapt. Dar faptele pot fi manipulate. Adevărul se presupune că se află în inimă, dar chiar și asta este uneori greșit. Undeva între emoție și rațiune se află adevărul, dar el nu rămâne niciodată acolo pentru mult timp, ci se schimbă, se modelează și se transformă.
Poate că adevărul absolut există, dar nu pentru oamenii de pe acest pământ. Poate că este o dimensiune extraterestră, poate o stare de conștiință pe care mințile noastre limitate nu o pot înțelege, poate că Dumnezeu, universul sau legile naturii îl cunosc în mod inerent, dar noi, ființele muritoare, ne învârtim în jurul lui prin lentile diferite.
Cei care cred că au dreptate se orbesc singuri, cei care știu că nu au dreptate văd mai departe.
Poate că adevărul absolut este doar acumularea tuturor acelor adevăruri fragmentate, contradictorii, imperfecte, că poate atunci când combinăm totul, atâta timp cât știm să ascultăm, vom obține o imagine cât mai apropiată de realitate, dar numai dacă trecem peste reducerea celorlalți la etichete, în loc să râdem de diferențele lor.
Astăzi vorbim cu toții despre adevăr ca despre un instrument, „adevărul meu”, „adevărul tău. Adevărul a devenit o marcă personală, fiecare vânzându-și propria versiune. Cine strigă mai tare versiunea sa, o face să pară mai reală. Tăcerea este interpretată ca complicitate, iar cine nu strigă este considerat vinovat.
Dar adevărul nu strigă, ci se aude în tăcere, în momentele în care nimic altceva nu contează, în momentele în care este evident că nu este vorba despre a avea dreptate, ci despre a înțelege.
Poate că adevărul absolut nu este deținut, poate că este pur și simplu minciuna care nu este spusă, poate că este un proces de purificare în interiorul nostru.
Și poate că cei mai apropiați de adevărul absolut sunt cei care nu mai au nevoie să-l proclame, cei care trăiesc sincer, fără să pretindă că știu totul, cei care realizează că viața există într-un mod mult mai amplu, dincolo de strânsoarea dogmelor.
Adevărul absolut există ca un orizont, cu cât te apropii mai mult de el, cu atât se îndepărtează mai mult de tine. Poate că asta face parte din frumusețea lui, că va exista întotdeauna ceva care ne va împinge înainte, chiar dacă nu îl putem înțelege niciodată pe deplin.
Autor: Claudiu Neacșu
