În povestirea „Canapele și amintiri” (care se citește în circa 10 minute, la o cafea) este vorba despre o femeie în vârstă care decide să vândă două canapele vechi, aflate în casa ei. Însă apoi ea descoperă un detaliu care o face să își regrete decizia.
„Canapele și amintiri”
Autor: Claudiu Neacșu
La vârsta de 82 de ani, Millie Wilson trăia zi de zi cu multe dintre amintirile ei dragi, în casa situată într-un cartier liniștit al orașului Chicago.
Cele două canapele antice din pluș, din camera de zi, îi aminteau lui Millie de Dominic, fiul ei, precum și de Henry, soțul ei, care nu se mai afla printre cei vii. De fiecare dată când privea canapelele, Millie retrăia momentele dragi în care Henry și Dominic stăteau ore întregi pe ele, discutau și râdeau.
Într-o după-amiază, în timp ce Millie era pierdută printre amintirile ei, se auzi o bătaie ușoară în ușă. După ce deschise, Millie îl văzu pe Waylon Ward, un anticar din partea locului, un bărbat care mergea mereu îmbrăcat cu un costum elegant. Nici zâmbetul nu prea îi lipsea.
Waylon intră în casa lui Millie și începu să privească atent camera în care se afla.
– Bună ziua, doamnă Wilson, zise Waylon. Am aflat că doriți să vindeți câteva piese de mobilier.
Millie îl privi cu suspiciune pe Waylon. În clipele acestea, ea nu mai era sigură dacă vrea să vândă ceva.
– Piesele despre care spui, zise Millie, sunt foarte vechi. Cred că nu au valoare în bani. Oare cine ar putea să le cumpere?
– Nu e chiar așa, zise Waylon. Există mulți oameni care caută mobilier cu valoare istorică, așa cum sunt și canapelele din camera asta. Uitați, eu sunt dispus să vă ofer o sumă destul de frumoasă pentru ele.
Cuvintele lui Waylon reușiră să o influențeze pe Millie. Acum ea se uita la canapele, nefiind sigură ce ar trebui să facă. Avea în fața ei avantaje, dar și dezavantaje. Dominic, fiul ei, era plecat de mult timp. La fel de adevărat era că starea ei de sănătate nu mai era prea bună. Poate că venise timpul ca viața ei să fie mai simplă. Se decise și spuse cu prudență:
– Ce sumă îmi oferi pentru canapele?
Waylon făcu trei pași înspre Millie. Apoi rosti suma pe care el era dispus să o ofere.
– Bine, zise Millie.
– Sunt bani prea puțini? spuse Waylon.
– A, nu, dimpotrivă. Oferta e atrăgătoare. Nu mă așteptam să primesc așa de mulți bani pentru niște canapele care doar îmi stârnesc amintirile.
– Așadar, v-ați decis? Le vindeți?
– Da, le vând. Însă aș vrea să le iei cât mai repede de aici. Știi, mă simt de parcă renunț la o parte din trecutul meu.
– Vă înțeleg perfect. Mâine vor veni aici oamenii mei și vor lua canapelele.
…
După ce Waylon plecă din casa lui Millie, Josephine, vecina, intră prin ușa din spate, zicând:
– Millie, îl știu pe tipul ăla. De ce te-a vizitat?
– Nimic important, zise Millie. M-am decis să-i vând canapelele.
– Ești sigură că vrei să faci asta? S-ar putea să îți pară rău după aceea.
– M-am gândit bine. Dominic nu mai locuiește aici. Iar Henry nu mai trăiește.
– Și totuși, Dominic ar putea să se întoarcă acasă.
– Dacă ar fi vrut, ar fi făcut-o până acum.
…
A doua zi, Millie se trezi mai devreme decât de obicei. Ea știa că azi, după numai câteva ore, canapalele ei vor dispărea. Acest gând îi produse un fior care îi traversă șira spinării.
La ora stabilită, un camion se opri în fața casei. Din el coborâră doi bărbați înalți și bine făcuți, care se îndreptară spre ușa din fața casei. Millie, emoționată, le deschise ușa.
– Bună ziua, doamnă Wilson, spuse unul dintre bărbați. Am venit să luăm canapelele.
– Sigur, zise Millie. Dar vă rog mult să aveți grijă de ele.
În timp ce bărbații mutau canapelele, Millie simți cum o invadează amintirile. Revăzu cu ochii minții serile în care Henry, cu o carte în mână, stătea pe canapea și îi citea lui Dominic, ajutându-l să adoarmă.
După ce a doua canapea fu trecută peste prag, un plic mic căzu de sub ea. Millie îl văzu și îl ridică imediat. Era o scrisoare pe care Henry i-o adresa lui Dominic. Millie se întrebă de ce nu observase până atunci acel plic.
Cu grijă și cu degetele tremurând, Millie desfăcu plicul, apoi începu să citească scrisoarea.
„Dragă Dominic, dacă citești această scrisoare, înseamnă că am reușit să îți transmit măcar o parte din dragostea pe care o simt pentru tine. Îmi pare rău pentru toate greșelile mele și sper că, într-o zi, vei înțelege că tot ce am făcut a fost pentru binele tău. Aici, în aceste canapele, am ascuns fragmente din viața noastră, amintiri, speranțe și visuri. Aș vrea să îți las această moștenire, ca să nu uiți niciodată de unde vii și cât de mult te iubim eu și mama ta. Cu toată dragostea, tatăl tău, Henry.”
Ochii lui Mille se umplură cu lacrimi. Ea își dădu seama că tocmai făcuse o greșeală. Pentru alți oameni, cele două canapele erau doar un simplu mobilier. Însă nu și pentru ea. O parte din istoria familiei ei se afla acolo, în acele canapele care acum trecuseră de pragul casei. Iar Henry ascunsese un plic în canapea, poate chiar mai multe. Sigur el avusese un scop, atunci când făcuse asta.
În clipele acestea, Millie se trezi la realitate. Însă canapelele fuseseră deja vândute. Waylon era un om care nu își schimba hotărârea. Cei doi bărbați încărcaseră canapelele în camion și plecaseră. În mod aproape sigur ei ajunseseră deja la destinație, acolo unde urmau să vină noii proprietari ai canapelelor. Cum ar fi putut ea să îi găsească?
Panicată și cu inima strânsă, Millie o sună pe Josephine.
– Ce s-a întâmplat, Millie?
– Josephine, azi am făcut o greșeală groaznică. Eu… Nu…
– Liniștește-te. Eu te ascult cu atenție. Ce ai pățit?
– Am vândut canapelele. Și nu trebuia să fac asta. Da, am greșit. Dar vreau să găsesc canapelele.
– Oh, Millie… Ți-am spus că ar trebui să te gândești mai bine.
– Știu. Nu te-am ascultat. Ai avut dreptate. Dar acum aș vrea să mă ajuți.
– Sigur că te ajut. Vom face tot ce putem ca să găsim canapelele. Îți promit.
…
Timp de câteva zile, Millie și Josephine căutară prin foarte multe publicații și anunțuri online, dar fără succes. Trecură apoi la toate magazinele de obiecte vechi din oraș, pe care le cercetară cu răbdare și atenție. Nici acolo nu avură succes. Reveniră în casa lui Millie, unde, stând ore în șir în fața calculatorului, căutară pe internet indicii care le-ar fi putut ajuta.
Josephine încercă să o încurajeze pe Millie:
– Trebuie să le găsim. Oboseala nu ne poate opri.
– Josephine, îmi pare rău că te deranjez în felul ăsta. Se pare că fiecare căutare ne duce în câte o fundătură.
– Ai vrea să renunțăm?
– Nu, nu vreau să renunțăm. Încă mă mai agăț de speranță. Încă mai am amintiri pe care nu vreau să le pierd.
– Nici eu nu vreau să renunțăm. Simt că putem reuși.
…
Într-o zi, fără prea mult entuziasm, Millie naviga pe un site de licitații. Unul dintre anunțuri îi atrase atenția.
Inima lui Millie începu să bată tot mai repede. În acel anunț erau descrise două canapele antice din pluș. Și erau descrise cu destul de multe detalii.
Josephine, aflată lângă Millie, văzu și ea anunțul cu canapelele. Își duse degetul către ecran, de parcă asta ar fi ajutat-o să poată citi mai bine anunțul.
– Millie, astea sunt canapelele tale!
– Ești sigură? Parcă nu-mi vine să cred.
– Sunt destul de sigură. Ce, nu îți recunoști propriile canapele?
– Ba da, dar mi se pare incredibil. Nu mă așteptam să le văd exact acum, în anunțul ăsta.
– Da, se pare că surpriza nu prea îți dă voie să te bucuri. Dar le-am găsit! Acum ne rămâne doar să le recuperăm.
Millie citi din nou anunțul. Și văzu un detaliu care îi scăpase la prima citire.
– Ce e, Millie? De ce te-ai schimbat așa la față? Ești palidă.
– Josephine, ai citit și tu asta? Acolo jos, sub textul anunțului…
…
Josephine citi ceea ce îi indicase Millie. Și i se puse un nod în stomac.
– E prețul de pornire…, zise Josephine. Oh… Dar e destul de mare.
– Mult prea mare, zise Millie. Licitația începe cu o sumă… uriașă pentru posibilitățile mele. Cred că m-am bucurat degeaba. Nu pot să cumpăr canapelele. Nu pot. Nu am așa de mulți bani.
– Mda… Ce aiurea! Dar de ce au pus prețul ăsta astronomic? Ce a fost în mintea lor?
– Ce mai contează? Eu nu mai sper nimic. Gata, am pierdut canapelele.
– Ba nu, Millie. Mai avem o șansă. Trebuie să o încercăm.
– Și care e șansa aia?
– Îl contactăm pe Dominic. El e fiul tău. Sunt sigură că te va ajuta.
…
După câteva minute de șovăială, Millie îl sună pe Dominic.
– Dom, te sun fiindcă am făcut o greșeală și am nevoie să mă ajuți. Am vândut canapelele. Dar se pare că în ele se află ceva prețios, ceva pe care tatăl tău ne-a lăsat ca un fel de moștenire mai specială, ca să spun așa… Și vreau să recuperez canapelele. Însă în anunț e trecut un preț prea mare. Eu nu am așa de mulți bani…
– Înțeleg…, zise Dominic. Canapelele sunt foarte importante pentru tine. Însă acum eu sunt prins aici, în New York.
– Te rog, Dom. Dacă poți face ceva…, orice…
– Hai că voi încerca… Te resun eu, mamă.
…
După câteva zile, Dominic o sună pe Millie.
– Dom…, zise Millie cu emoție în glas. Sper că ai vești bune pentru mine.
– Din fericire, da, zise Dominic. Am reușit să vorbesc cu cei de la casa de licitații.
– Și? Ce ți-au spus?
– Ei sunt de acord să amâne licitația.
– Oh… Ce mă bucur!
– Le trimit eu fonduri pentru acoperirea costurilor. Însă vreau să-mi promiți ceva, mamă.
– Te ascult, Dom.
– Vreau să-mi promiți că îmi vei povesti despre toate amintirile ascunse în canapelele alea.
– Desigur, Dom. Promit că îți voi povesti tot. Bineînțeles că voi face asta pentru tine.
După încheierea convorbirii telefonice, Millie merse acasă la Josephine și îi spuse despre vestea cea bună.
– Știam, eu, zise Josephine. Fiul tău a simțit ce importante sunt pentru tine canapelele alea.
– Da. Credeam că între mine și Dominic exista o prăpastie. Însă tocmai am aflat că nu este așa.
…
Într-o dimineață însorită, Millie și Josephine ajunseră la casa de licitații.
– Ah, zise Millie, sunt așa de emoționată…
– Încă puțin, zise Josephine. Încă puțin…
Millie și Josephine intrară într-o încăpere plină de oameni care se uitau la obiectele de artă și mobilier expuse. Se apropiară de unul dintre angajați. Millie îi spuse angajatului:
– Bună ziua! Eu sunt Millie Wilson.
– Bună ziua! Vă așteptam. Vă rog, veniți după mine.
Angajatul le duse pe cele două femei într-o cameră separată. Acolo erau depozitate cele două canapele.
Un val de emoție o străbătu pe Millie, după ce ea văzu canapelele. Atinse cu brațul una dintre canapele și zise:
– Da, ele sunt. Ce emoții am… Sunt ale noastre… Poate că sunt prea nerăbdătoare, însă vreau să aflu acum ce alte plicuri mai sunt ascunse prin canapele…
…
După aproape treizeci de minute, în camera din casa de licitații intră și Dominic. Millie, după ce îl văzu, îi spuse:
– Ai ajuns deja în oraș…
– Abia așteptam să te văd, zise Dominic îmbrățisând-o pe Millie. Îmi dau seama că mi-ai lipsit foarte mult.
Millie nu își putu stăpâni lacrimile. Îi spuse lui Dominic:
– Dragul meu… Dom… Hai să începem de la zero. Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.
– Mi-ai promis ceva, mamă.
– Da, vrei să auzi despre memoriile din canapele. Ei bine, trebuie să știi că pentru Henry era foarte important fiecare moment al vieților noastre din sânul familiei. La fiecare Crăciun, la fiecare zi de naștere, după fiecare notă bună pe care tu o luai la școală, el scria…
Dominic ascultă cu atenție fiecare detaliu pe care i-l povesti mama lui. După ce Millie termină de vorbit, el spuse:
– Acum știu. Tata mi-a lăsat o moștenire foarte bogată. Moștenirea asta e formată din amintiri și… dragoste.
Josephine, cu un zâmbet larg care îi apăru pe chip, zise:
– Cred că tocmai am asistat la cea mai emoționantă reuniune de familie.
– Să știi că ai dreptate, zise Millie. Azi am câștigat ceva foarte prețios. Am câștigat liniștea și împăcarea. Și o nouă șansă de a crea amintiri.
Sfârșit
Dacă ți-a plăcut această povestire, dă un share, să o citească și prietenii tăi! Mulțumesc!
Autor: Claudiu Neacșu